Urasc intrebarea asta! O urasc din toate cotloanele ADN-ului meu de componenta a echipei simbolic numita “generatia de tranzitie” a societatii romanesti. Nici macar nu au inspiratia sa dezlipeasca cele doua dileme, care aparent le framanta atit de tare creierul celor care le adreseaza, precum aluatul in mixer. “Ce faci?”, e una, “te-ai maritat?”, e cu totul alta mancare de peste. De fapt, nu le pasa ce faci. Asta e o intrebare cliseu…o intrebare de complezenta la care nici macar nu asteapta raspuns, pentru ca oricum se asteapta sa spui ca faci bine, ca doar nu o sa faci rau din moment ce te vad in carne si oase, in picioare ca bradul, imbracata si incaltata, cu buzele unse de ruj stralucitor si cu rinjetul afisat pe chip.
Se intimpla frecvent damelor trecute de 30 de ani care, fie au fost maritate odata ca-n povesti, si, tot ca in povesti, sau mai degraba ca in telenovele, au divortat si acum asteapta ca soarta sa le scoata in cale pe adevaratul fat frumos, ca, doar asa e pe lumea asta, undeva cumva se face dreptate si orice petec isi gaseste sacul.
Ceea ce in mare e adevarat, dar asta nu se intimpla niciodata cind si cu cine vrem noi, maturele de acum si cu tirsita experienta amoroasa, ajunse la stadiul necesar de coacere intelectuala care ne impune sa nu mai sarim in bratele ors’cui, doar fiindca poarta in pantaloni simbolul tintelor noastre de viata precum reproducerea si placerea. Dar despre asta vorbim altadata. Sa revenim la povestea cu: “…si? te-ai maritat?”
In egala masura le este adresata intrebarea si femeilor care pina la 30 si un pic de primaveri nu au avut norocul, sau, dupa caz, nenorocul sa se strecoare cu inelul pe deget in altar.
Lucrurile stau cam asa. Tu, fata in floarea virstei, cu chipul pierdut undeva intre expresia naiva a adolescentei si cea incercata de griji si responsabilitati a femeii in campul muncii, cu gramajoarele de riduri trasate de lungile nopti albe si la fel de lungile zile fripte, deci tu, cum spuneam, te trezesti fata in fata cu un el sau o ea, cu care nu te-ai mai vazut de ceva vreme. Nici nu apuci sa respiri bine sau sa-ti amintesi care este numele de familie al personajului din campul tau vizual, ca si sare la jugulara ta, rinjind cu substrat, mai ales ca a avut ragaz sa se holbeze la bietul tau deget pe care nu a zarit nici macar amprenta vreunei verighete, El sau ea dupa caz, rinjeste si te intreaba: “si? te-ai maritat?” In sinea sa isi freaca mainile de satisfactie ca stie ca raspunsul va fi reprezentat un scuturat de cap in sensul balanganitului de pendula, cu buzele tuguiate, un “nu” trist pe dinauntru dar purtat cu fala pe chip. Caci daca tu ai spune “da, m-am maritat dar nu port verigheta” personajul ar muri de ciuda ca nu are motiv sa danseze pe hoitul sufletului tau.
Dar cum sa minti cind tu inca il astepti pe zan, daca tu inca urli de singuratate in week enduri, de revelion si craciun, de pasti si de toate sarbatorile legale si ilegale. Ar fi si mai trist sa minti, caci invariabil ar urma intrebarea care ti-ar face de-a dreptul o incizie in moalele sufletului: “cu cine?”
Zici “nu”, prin urmare, si speri sa taca, sa se opreasca aici, sa nu te mai judece, sa nu te mai scaneze, sa dispara pur si simplu.
Pai iti vine in momentul ala sa-l iei pe personaj de guler si sa-i urli cu limba aproape atingindu-i albul ochilor ca nuuuuuuuuu!!!!, nu te-ai maritat si nici nu ai de gind sau ca daaaaaaaa!!! ai de gind, dar nu te-a cerut inca, sau ca nici nu are de gind sa te ceara, sau ca printul nici macar nu exista, sau ca tu nu vrei sa te mariti, ca detesti actele, sau ca …orice..orice iti trece prin mintea profund tulburata.
Personajul ori nu stie ori se preface ca nu stie cit te ustura pe tine aceasta intrebare si cum iti strica nu doar momentul si ziua, dar iti tulbura si week-end ul ce va sa vie peste vreo trei zile, si in care iti propusesesi sa fii mai tare ca amintirile, mai buna ca visele si sa te uiti la film, sa faci curat si sa-ti vizitezi neamurile fara sa te gindesti la EL, incarnat sau nu, fost sau prezent, virtual sau viitor.
Da’ de ce trebuie sa fiu maritata? Am expirat cumva? Aveam un dead line si nu stiam? Nu mai pot iesi pe strada fara saiba pe deget? Platesc vreo taxa de celibat si eram restanta? Te deranjez pe tine in plina implinire familiara si imi imprim lacrimile pe umarul tricoului tau bun de bumbac? De ce???
Cum de ce? Iti dai tot tu rapunsul. Pentru ca personajul este al cuiva cu acte cu tot iar tu nu esti, tu nu corespunzi standardelor, esti pe tusa, esti inca o biata rezerva, si nu se cade.
Pai da, e rau, adica nu foarte rau, dar ma rog, sa fii singur nu e tocmai o fericire, dar ce sa faci? Astepti sa-ti vina rindul, ca desi ai bilet si ai platit bani grei pe el, asta e, usa de la intrare e ingusta si intra pe rind cite o singura persoana.
Pai este o solutie. Imunizarea la intrebari cu efect de sinucidere. Putem sa-i oprim pe cei ce ne turtesc simturile, prefacindu-ne ca nu am auzit intrebarea…e minunat asa!
Hei tu, personaj care crezi ca ma lovesti sub centura daca intrebi cum stau cu statutul social…afla ca cele mai multe dintre noi suntem bine merci asa, ca suntem fericite si implinite cu noi si cu relatiile noastre chiar daca ele nu s-au finalizat inca la starea civila. Barbatii din vietile noastre, pe care voi le considerati patetice doar pentru ca nu avem verigheta pe deget, fac dragoste cu noi in calitate de iubite si nu de neveste, ne rasfata cu cadouri si sunt interesati de tot ce facem si spunem, dovada ca sunt inca linga noi!
As fi ipocrita sa spun ca exista femei care prefera vesnicul statut de concubina sau iubita in detrimentul aceluia de nevasta. Nici pe departe. Dar hai sa ne traim fiecare clipa asa cum este ea, si daca ne meritam unii pe altii, si daca ne e bine unii linga altii, sigur candva, cumva vom deveni doamna si domnul “X-ulescu”. Si atunci va vom invita la o cafea sa depanam povesti de familie, ca de la verigheta la verigheta!
Roxana Nica
Citeste mai mult: www.terapiam.ro