Din suflet pentru suflet

Ce cauta un om intr-o viata? De unde stii cind sa te opresti? Ce se intimpla cind nimic nu e indeajuns pentru a umple un gol? De ce trebuie sa (ne) imi fie tot timpul frica? De ce nu indraznesc sa las garda jos? De ce nu ma vede nimeni cum plang razand… Si cum de ma mai astept sa ma gaseasca cineva cind inca si eu ma mai caut? La ce ne mai trebuie adevarul daca acesta distruge? There’s no confort in the truth, you know?
cum de am ajuns sa ma zbat iar intre trecut si ce va sa vina, ajungand sa fiu absenta in prezent?! Caci intre toate aceste timpuri jur ca nu mai stiu cine sunt si unde mai exact sunt pozitionata… si ce dracului sa fac cu tot ceea ce mi se intimpla…
As putea incepe prin a fi selectiva, dar stiu, fix aici apar problemele si atunci ma ghemuiesc intr-un colt (caci la asta ma pricep tare bine) si privesc in jur. Iar din setea-mi caracteristica de a trage concluzii, probabil nu fac decit gafe. Concluzia: se vrea a fi o chestie finala, iar eu ador sa am ultimul cuvant, fie el si “adio”. Si chiar asa! Daca “adio” se presupune a fi ultimul cuvint, de ce incepe cu prima litera din alfabet?
Iata-ma cum ma invart intre obsesii, temeri si planuri expirate, iubiri ce m-au distrus si vorbe ce-mi sucesc mintile, cautand ceva concret in prag de 25 de ani. Oare e prea devreme, tata? Cautand ceva concret, valabil, cum ar fi cineva pentru care existenta mea pe aceasta Terra sa valoreze ceva, inestimabil.
Oricum n-am cuvinte… nici nu exista asa ceva in dictionar. Probabil de aceea nu-mi gasesc linistea, de aceea ce-mi doresc eu sa fiu, nu exista! Am mai tras eu o concluzie, vezi?!
Mai tii minte ca de mic copil mi-a placut sa cred ca am puteri pe care altii nu le cunosc si nici nu le-au incercat? Si ca ochii mei pot face minuni, uneori chiar eram convinsa ca atingerea mea e magica si creaza dependenta? Lucruri care ma faceau sa ma simt puternica. Acum insa, oamenii din jur ma lasa sa cred ca pina la urma nu sint decit un muritor, trantit si el la pamant, de rand sau de foame…spirituala.
Da, tata, am implinit 25 de ani si inca imi mai doresc, ca atunci cind te intrebam “Tati, unde pleaca norii?”, sa traiesc ceva ce n-a mai trait nimeni. As vrea mai presus decit sa stiu sa inot in mari pe care le ador, sa invat sa zbor dincolo de norii dupa care omenirea nu mai vede ce este! Si, Dumnezeule, tata, am 25 de ani de experienta in zbor cu gindul… catre acel loc (state of mind) unde n-am pasit inca, 25 de ani in care am iubit tot ce mi-a zimbit…
Ai sa-mi spui ca poate ar fi cazul sa cresc mare odata! Stiu, dar iti jur ca indiferent cat de orgolioasa as fi, si ma stii, si oricat mi-as dori sa ajung acolo unde nimeni n-a mai atins, zau ca as face un compromis, renuntand la autenticitatea obsesiva a existentei mele, si as cobori pe pamint, unde desi totul mi se pare prea rutinat, as cobori, da! Dac-as gasi un deget de care sa ma prind, o palma in care sa ma ascund… Desi anii trec, am senzatia ca orologiul sortii mele bate la fiecare ceas aceeasi ora. Timpul parca s-a oprit asteptind motivul pt care ar mai trece… De unde stii unde sa cauti acea parte care iti lipseste? De unde stii care jumatate ti se potriveste, pina la urma? De unde stii daca intr-adevar ai un suflet pereche? De unde stii, daca nu cumva Dumnezeu, vrand sa dea nastere sarcasmului, asa cum a creat printre astre si stele cazatoare, i-a facut si pe unii dintre noi atit de autentici… incit fara de pereche? Iar o concluzie finala si plina de sarcasm ar fi: ca problema cea mai mare nu sta in faptul ca maine poate fi mai rau ci ca maine poate sa nu mai fie nimic! TU mi-ai sadit in minte faptul ca trebuie sa merit intotdeauna ceea ce pretind si de atunci ma urmareste scepticismul in tot ceea ce mi se intimpla. Si astfel, patesc mereu, ca la prima poezie pe care am spus-o sfios, sa uit adesea cum incepe formularea unei dorinte, pe care oricat de tare as rosti-o, ce folos, daca exista posibilitatea sa n-o auda nimeni?
Au trecut 25 de ani de cand ne cunoastem si pana si acest lucru este irelevant! Si plecand de la aceasta premisa, ma gasesc in imposibilitatea de a mai crea vreo ipoteza! Am sa-ti mai insir ultimele randuri de proza pe care le-am scris de curand dupa care, am sa inchei in speranta ca la sfarsitul acestui mail ai sa-mi intinzi un umar, fie si de atat de departe, pe care am sa-mi plec capul si o sa-mi sterg lacrimile Caci mi-e dor si doare!
Randurile ti se potrivesc si ti le dedic Tie! As vrea sa pot scrie o carte la finalul unor ani, mai multi de atat, din viata mea, in care sa pot striga cu majuscule, ca puterea credintei in ceva ce-ti doresti nu poate fi spulberata nici macar de timp. Oare nu cumva Dumnezeu s-a nascut din credinta? Oare nu cumva noi i-am dat viata Lui si nu invers? Cred ca, mai departe de ceea ce inseamna cer, si este albastru, exista culori de care habar nu avem. In acel loc unde se aduna fiecare ruga si fiecare gand sau vorba buna, iar de acolo daca mai prinde viata sau nu, tine doar de NOI. Suntem indeajuns de slabi sa ne rugam la “ceva” ce consideram a fi Atotputernic. Dar cati dintre noi nu ne oprim la jumatate de drum? Din falsa credinta ca mai mult nu se poate si ca ne-a fost dat intr-un fel sau altul! Dumnezeu nu ar mai fi ceea ce este daca noi nu am fi muritori de rand. Oare chiar crezi ca Dumnezeu nu iubeste indrazneala? “What if…God was one of us?”…era o piesa, s-o asculti, te rog.
Te chinui o viata intreaga sa fii mai bun decat ceilalti, sa fii mai bun decat tine si vrei sa inveti pe dinafara gandul ca nimic nu te poate dobori. Ajungi s-o crezi pana la urma, caci ce nu face autosugestia? Dar vin si te intreb acum…de cite ori in viata trebuie sa inveti sa mergi, in afara de prima oara? Nu-i viata, pina la urma, aidoma unui dans ai carui pasi se schimba cu vremea? Iar ce-i mai trist e ca nu-i musai sa fie intotdeauna un dans in doi…

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

Urasc intrebarea asta! O urasc din toate cotloanele ADN-ului meu de componenta a echipei simbolic numita “generatia de tranzitie” a societatii romanesti. Nici macar nu au inspiratia sa dezlipeasca cele doua dileme, care aparent le framanta atit de tare creierul celor care le adreseaza, precum aluatul in mixer. “Ce faci?”, e una, “te-ai maritat?”, e cu totul alta mancare de peste. De fapt, nu le pasa ce faci. Asta e o intrebare cliseu…o intrebare de complezenta la care nici macar nu asteapta raspuns, pentru ca oricum se asteapta sa spui ca faci bine, ca doar nu o sa faci rau din moment ce te vad in carne si oase, in picioare ca bradul, imbracata si incaltata, cu buzele unse de ruj stralucitor si cu rinjetul afisat pe chip.
Se intimpla frecvent damelor trecute de 30 de ani care, fie au fost maritate odata ca-n povesti, si,  tot ca in povesti, sau mai degraba ca in telenovele, au divortat si acum asteapta ca soarta sa le scoata in cale pe adevaratul fat frumos, ca, doar asa e pe lumea asta, undeva cumva se face dreptate si orice petec isi gaseste sacul.
Ceea ce in mare e adevarat, dar asta nu se intimpla niciodata cind si cu cine vrem noi, maturele de acum si cu tirsita experienta amoroasa, ajunse la stadiul necesar de coacere intelectuala care ne impune sa nu mai sarim in bratele ors’cui, doar fiindca poarta in pantaloni simbolul tintelor noastre de viata precum reproducerea si placerea. Dar despre asta vorbim altadata. Sa revenim la povestea cu: “…si? te-ai maritat?”
In egala masura le este adresata intrebarea si femeilor care pina la 30 si un pic de primaveri nu au avut norocul, sau, dupa caz, nenorocul sa se strecoare cu inelul pe deget in altar.
Lucrurile stau cam asa. Tu, fata in floarea virstei, cu chipul pierdut undeva intre expresia naiva a adolescentei si cea incercata de griji si responsabilitati a femeii in campul muncii, cu gramajoarele de riduri trasate de lungile nopti albe si la fel de lungile zile fripte, deci tu, cum spuneam, te trezesti fata in fata cu un el sau o ea, cu care nu te-ai mai vazut de ceva vreme. Nici nu apuci sa respiri bine sau sa-ti amintesi care este numele de familie al personajului din campul tau vizual, ca si sare la jugulara ta, rinjind cu substrat, mai ales ca a avut ragaz sa se holbeze la bietul tau deget pe care nu a zarit nici macar amprenta vreunei verighete, El sau ea dupa caz, rinjeste si te intreaba: “si? te-ai maritat?” In sinea sa isi freaca mainile de satisfactie ca stie ca raspunsul va fi reprezentat un scuturat de cap in sensul balanganitului de pendula, cu buzele tuguiate, un “nu” trist pe dinauntru dar purtat cu fala pe chip. Caci daca tu ai spune “da, m-am maritat dar nu port verigheta” personajul ar muri de ciuda ca nu are motiv sa danseze pe hoitul sufletului tau.
Dar cum sa minti cind tu inca il astepti pe zan, daca tu inca urli de singuratate in week enduri, de revelion si craciun, de pasti si de toate sarbatorile legale si ilegale. Ar fi si mai trist sa minti, caci invariabil ar urma intrebarea care ti-ar face de-a dreptul o incizie in moalele sufletului: “cu cine?”
Zici “nu”, prin urmare, si speri sa taca, sa se opreasca aici, sa nu te mai judece, sa nu te mai scaneze, sa dispara pur si simplu.
Pai iti vine in momentul ala sa-l iei pe personaj de guler si sa-i urli cu limba aproape atingindu-i albul ochilor ca nuuuuuuuuu!!!!, nu te-ai maritat si nici nu ai de gind sau ca daaaaaaaa!!! ai de gind, dar nu te-a cerut inca, sau ca nici nu are de gind sa te ceara, sau ca printul nici macar nu exista, sau ca tu nu vrei sa te mariti, ca detesti actele, sau ca …orice..orice iti trece prin mintea profund tulburata.
Personajul ori nu stie ori se preface ca nu stie cit te ustura pe tine aceasta intrebare si cum iti strica nu doar momentul si ziua, dar iti tulbura si week-end ul ce va sa vie peste vreo trei zile, si in care iti propusesesi sa fii mai tare ca amintirile, mai buna ca visele si sa te uiti la film, sa faci curat si sa-ti vizitezi neamurile fara sa te gindesti la EL, incarnat sau nu, fost sau prezent, virtual sau viitor.
Da’ de ce trebuie sa fiu maritata? Am expirat cumva? Aveam un dead line si nu stiam? Nu mai pot iesi pe strada fara saiba pe deget? Platesc vreo taxa de celibat si eram restanta? Te deranjez pe tine in plina implinire familiara si imi imprim lacrimile pe umarul tricoului tau bun de bumbac? De ce???
Cum de ce? Iti dai tot tu rapunsul. Pentru ca personajul este al cuiva cu acte cu tot iar tu nu esti, tu nu corespunzi standardelor, esti pe tusa, esti inca o biata rezerva, si nu se cade.
Pai da, e rau, adica nu foarte rau, dar ma rog, sa fii singur nu e tocmai o fericire, dar ce sa faci? Astepti sa-ti vina rindul, ca desi ai bilet si ai platit bani grei pe el, asta e, usa de la intrare e ingusta si intra pe rind cite o singura persoana.
Pai este o solutie. Imunizarea la intrebari cu efect de sinucidere. Putem sa-i oprim pe cei ce ne turtesc simturile, prefacindu-ne ca nu am auzit intrebarea…e minunat asa!
Hei tu, personaj care crezi ca ma lovesti sub centura daca intrebi cum stau cu statutul social…afla ca cele mai multe dintre noi suntem bine merci asa, ca suntem fericite si implinite cu noi si cu relatiile noastre chiar daca ele nu s-au finalizat inca la starea civila. Barbatii din vietile noastre, pe care voi le considerati patetice doar pentru ca nu avem verigheta pe deget, fac dragoste cu noi in calitate de iubite si nu de neveste, ne rasfata cu cadouri si sunt interesati de tot ce facem si spunem, dovada ca sunt inca linga noi!
As fi ipocrita sa spun ca exista femei care prefera vesnicul statut de concubina sau iubita in detrimentul aceluia de nevasta. Nici pe departe. Dar hai sa ne traim fiecare clipa asa cum este ea, si daca ne meritam unii pe altii, si daca ne e bine unii linga altii, sigur candva, cumva vom deveni doamna si domnul “X-ulescu”. Si atunci va vom invita la o cafea sa depanam povesti de familie, ca de la verigheta la verigheta!
Roxana Nica

Citeste mai mult: www.terapiam.ro