Din suflet pentru suflet

De ce mulţi oameni se refugiază în diferite alte tipuri de dragoste surogat? Îşi iubesc câinele, pisica, animalul de companie. De ce oare? Acesta nu îi poate trăda, nu îi părăseşte? Depind de ei?
Alţii iubesc munca, activităţile din afara cuplului. De ce? Undeva în străfundurile lor nu mai găsesc acea chemare, nerăbdare, dorinţă arzătoare să zboare spre persoana iubită? Spre casă?
Alţii îşi găsesc mulţumirea în dragostea faţă de Dumnezeu. După cum îl simt eu pe El, nu cred că este bucuros să vadă o astfel de fugă a oamenilor de oameni. Dumnezeu este dragoste, este iubire, dar el este în inima oamenilor. Şi toată această dragoste din inimă trebuie dăruită, împărtăşită, lumânarea trebuie pusă la vedere în fereastră, nu ascunsă. Ea trebuie să lumineze casa şi să fie ca un far pentru cel care navighează către ea, pe valurile vieţii. Cred că în marea Lui dragoste de oameni, ar fi cel mai fericit să vadă doi îndrăgostiţi, a căror inimi bat la unison, a căror respiraţie se contopeşte, a căror minţi s-au golit de orice gând pentru a face loc dragostei, şi odată cu ea îl vor simţi şi pe EL.
Mai este refugiul în dragostea de mamă. Dragostea de mamă este ceva deosebit, cald, profund, dar atunci când ea devine un refugiu, o căutare de împlinire sufletească, fiindcă în relaţia de cuplu nu mai găseşte, atunci duce la moarte femininului. Femeia se transformă în mamă şi atât. Feminitatea dispare şi nu va avea alt rezultat decât de îndepărtare mai puternică de cel pe care, odată, atât de mult l-a iubit.
Oare o torţă, o făclie a dragostei, odată consumată şi stinsă mai poate fi reaprinsă? Oare odată acoperită de noroi, va mai putea să ardă? O relaţie în care dragoste nu mai este, mai merită să lupţi pentru ea? Dar dacă există o motivaţie aparte pentru a rămâne în relaţie şi în lipsa dragostei? Dacă este ales copilul ca motivaţie? Cum va creşte acel copil? Ce va vedea şi ce va simţi? Îi vor binele dar oare îi fac acel bine?
Ce facem cu pacienţii cu probleme de cuplu? Lipeşti, coşi dar nu ţine pe timp lung şi oricum ruptura a avut loc. Peste ani şi ani, poate în clipa despărţirii de viaţa de pe acest pamânt, se vor uita în urmă, îşi vor retrăi viaţa şi se vor simţi trişti şi se vor întreba de ce au întâlnit oare un psiholog care i-a învăţat cum să trăiască fără dragoste, cum să moară trăind în fiecare clipă, cum să salveze ceva ce nu mai merita salvat, cum şi-au blocat orice şansă de a regăsi fericirea?
Nu cred că a venit un client în terapie care să iubească şi să fie iubit. Dragostea este rezultatul alchimiei dintre cele două persoane ale cuplului, este piatra filozofală a relaţiei. Cu această piatră în suflet, nu poate fi în suferinţă, deci nu vă va călca pragul niciodată. În schimb, mulţi clienţi vin cu tot felul de motivaţii, probleme şi cauze personale. Când începeţi procesul de decantare, de filtrare, de cernere, ce va rămâne în sita voastră? Poate o pepită de aur, pierdută de mult în mâlul vieţii? Spălaţi acest suflet de mâl şi veţi descoperi strălucirea aurului interior. Oamenii dacă se simt iubiţi şi dacă iubesc, pot trece şi învinge orice obstacol. Dar de multe ori, acest mâl este sursă a neputinţei, a laşităţii, a temerilor şi a abandonului, a FUGI. Ce abandonează, de ce fuge? De viaţă, de trăire.

Suspin de femeie

Amorul e-un sfânt cuvânt, tabu,
Despre dragoste, nici o tainică suflare,
Râsul mi-a-ngheţat demult,
Inima îşi plânge clipele amare.

Am obosit demult în taină să mai sper,
Noaptea-mi pare fără de sfârşit,
Am privirea înălţată către cer,
Urmărind, în gol, un drum greşit.

Rănile se văd şi încă rău mă dor,
Mâinile în pumni, încet le strâng,
Eu trăiesc, dar simt că mor,
Am ochii trişti şi cred că plâng.

Zorile eu ştiu că n-au cum să mai vină,
Amară îmi este neputinţa şi trădarea,
Viaţa este atâta de puţină,
Mi-e teama că-mi va rămâne doar visarea.

Dar simt de-odată cum puterile-mi revin,
Un vulcan în mine se trezeşte,
Lava izbucneşte ca un act divin,
Să renasc încep şi-mi spun: “Iubeşte!”

Aruncă-ţi masca morţii de pe faţă,
Cenzurile sfărâmă-le pe loc în aşchii,
Ascultă-ţi inima cum se dezgheaţă,
Şi ochii tăi vor strălucii ca aştrii.

E vremea să zâmbesc din nou şi să trăiesc,
În viaţă cu încredere să mă avânt,
Am sufletul plin şi mi-e dor iar să iubesc,
Suspinul să-l transform în vânt.

Psiholog Daniel Cristea

Religii diferite, zone de ţară diferite, nivel cultural şi social diferit, cultură diferită. Cum reuşeşti să spargi tiparele, normele, regulile sociale, să ajungi la sentimente, emoţii, dorinţe intime, şi cum îl faci să aleagă binele?
Dragostea este trăită şi acceptată, poate mai bine spus deschiderea spre a iubi, în funcţie de aceste norme, reguli, religie, cultură, într-un cuvânt, societatea. Spre exemplu, în cultura japoneză, într-o carte de referinţă se aminteşte despre dragostea supremă. Cartea se numeşte Hagakure, a fost scrisă de către Jocho Yamamoto, samurai-călugăr (1659-1719). Traducerea literală a titlului cărţii este „Ascuns printre frunze” şi reprezintă un cod clasic de etică şi conduită a samurailor. În ea este scrisă următoarea cugetare: „Sunt convins că dragostea supremă este dragostea secretă. Odată împărtăşită, dragostea îşi pierde din importanţă. Să tânjeşti după dragoste o viaţă întreagă, să mori din dragoste fără a rosti numele celei pe care o iubeşti, iată adevăratul înţeles al dragostei.”
Dar tot în această carte se scrie: „Viaţa nu durează decât o clipă. Trebuie să o trăieşti făcând ceea ce îţi place. În această lume trecătoare ca un vis, să trăieşti în mizerie făcând ceea ce îţi displace e curată nebunie.” – cât de frumos spus şi cât de adevărat. Acest citat îmi aminteşte de un călugăr, un duhovnic al unei mănăstiri, care mi-a picurat într-o seară de primăvară, prin cuvintele lui, adevărată ambrozie în suflet: viaţa nu şti când se termină, poţi să te aşezi în pat noaptea, dormi, dar nu ai siguranţa că te vei mai trezi şi mâine. Împacă-te cu toţi, fă ce e important în viaţa ta, nu mai amâna. Firul vieţii se deşiră dintr-un ghem, dar capătul lui nu-l cunoşti şi nimeni nu-l cunoaşte.
Oamenii au nevoie de stabilitate, siguranţă, dar la capătul vieţii, sufletul oare nu tânjeşte după nesiguranţa dragostei, după fiorul care-l trezeşte ea? Oare după o viaţă care am căutat numai stabilitate, în faţa morţii cum ne vom simti, care este o taină, o nesiguranţă, un necunoscut, asemeni dragostei?
Nimeni nu poate da un raspuns general valabil la aceste întrebări.
Referitor la curajul şi puterea de a iubi, sau de a păstra ascunsă dragostea, undeva în suflet, citind versurile următoare, oare câte lacrimi vor curge în unele suflete?

Lumânarea ascunsă-n suflet

În suflet s-a aprins o sfântă lumânare,
Tainică lumină, de o strălucire pură ,
Cu lacrimi încerc să-i potolesc a sa dogoare,
Să nu-mi transforme sufletul în zgură.

Am vrut s-o smulg şi să o iau în mână,
Dar am simţit că ea, în torţă se va transforma,
Îi va arde şi pe cei fără de vină,
În durere, sigur, ea se va schimba.

Am hotărât să o păstrez adânc în mine,
Să o feresc de ploaie şi de vânturi,
Să o hrănesc cu lacrimi şi suspine,
Cu ale mele dragi gânduri.

În suflet s-a aprins o sfântă lumânare,
Tainică lumină, de o strălucire pură,
Şi-n suflet, etern ea va rămâne,
Mărturie a neputinţei faţă dură.

Şi multe întrebări au rămas nerostite. Dar vă las plăcerea să vi le formulaţi, să continuaţi acest proces de autoanaliză, de orientare în viaţă şi terapie.
Viaţa merită trăită frumos şi la timp. Vă doresc să găsiţi calea şi resursele de a o face! Să ardeţi în focul dragostei, să vă transformaţi în cenuşă şi să renaşteţi de fiecare dată mai puternici, mai frumoşi, asemeni păsării Phoenix.

Încet uităm…

Încet adie vântul, printre frunze,
Şi-am uitat să-l auzim;
Încet dispar, ale vieţii clipe,
Şi-am uitat să mai zâmbim;
Încet picură stropii de ploaie,
Şi-am uitat să îi privim;
Încet se lasă noaptea în odaie,
Şi-am uitat să mai iubim.
Şi va veni cu siguranţă clipa,
Când liniştea eternă o vom auzi,
Când ochii vor privi nemărginirea,
Atunci, poate, vom zîmbi şi vom iubi….

Psiholog Daniel Cristea

Încet adie vântul, printre frunze,
Şi-am uitat să-l auzim;
Încet dispar, ale vieţii clipe,
Şi-am uitat să mai zâmbim;
Încet picură stropii de ploaie,
Şi-am uitat să îi privim;
Încet se lasă noaptea în odaie,
Şi-am uitat să mai iubim.
Şi va veni cu siguranţă clipa,
Când liniştea eternă o vom auzi,
Când ochii vor privi nemărginirea,
Atunci, poate, vom zîmbi şi vom iubi….

Psiholog Daniel Cristea

Daca nu vom interzice mancarea de tip fastfood in scoli, vom avea curand prima generatie de copii care vor muri inaintea parintilor lor”.Mi se pare inca o reformulare asupra cauzelor emotionale care stau la baza orientarii copiilor nostri catre “simulari” de mancare! Nu fastfoodul arunca copiii in bratele mortii inaintea parintilor lor ci nepasarea noastra!
O ora pe zi de mai multa atentie acordata problemelor lor si vom vedea ca vor invata inaintea noastra regulile unei diete sanatoase!
Nu prea stiam ce m-ar putea indemna sa scriu ceva atipic despre despartire! Simteam ca trebuie sa se mai intample iarasi ceva neasteptat, urat, dureros, trist care sa ma faca sa ies din carapace, sa ma determine sa reactionez! Din pacate nu am avut prea mult de asteptat! Inca o justificare a actelor din ce in ce mai des intalnite la mult prea cruzii nostrii copii-curentul “emo”-.
Ma tem ca doar asta este amprenta pur romaneasca cu care intelegem sa iesim in evidenta in acest modern si greu fenomen al globalizarii, pe care nu avem atata maturitate incat sa ni-l asumam numai noi, cei maturi.Nu a trecut mult de cand trageam inca un semnal de alarma asemanator! Daca am putea auzi “vocea” fiecarei zi scurse de la acel ultim articol al meu, am auzi numai respirari de usurare din partea celor care inca au avut sansa de a fi doar spectatori pasivi ai acestui perpetuum fenomen al despartirii de sine practicat de copiii nostri.Nu numai ca am lasat intreaga paleta de culori ale emotiilor sa fie inghitita de “poluarea” clipelor petrecute in preajma celor mult prea devreme obositi de viata,dar nu mai permitem nici macar gri-ului sa poposeasca in viata noastra(se spune ca aceasta culoare este una neutra, utila in nevoia de stare liniara, de aparenta pace interioara).Am lasat cam devreme arma jos si ne lasam purtati de negru, de intuneric, refuzam lumina din noi, refuzam caldura pe care incearca sa ne-o intoarca copiii nostri, refuzam autocunoasterea de teama sa nu gasim in noi puterea de a iesi in afara acestei multimi, de groaza ca poate ne-ar tenta sa incercam un gust placut, chiar dulce al despartirii de negare a propriilor noastre emotii.Credem ca incercam sa ii ferim pe copii nostri de ce e rau, credem ca le dam lectii de cum sa fii mai rau, mai sec, ca sa se poate strecura prin viata. Doar asta intentionam pentru ca in fapt nu facem altceva decat sa amanam ora adevarului.
Nu facem altceva decat sa-i informam, sa-i umplem cu problemele noastre, cu nestiinta noastra si disperarea care ne cuprinde cand vedem ca toate lectiile noastre de viata de pana acum nu ne mai ajuta sa mai trecem nici un test! Uitam ca putem invata unii de la altii, mai ales noi de la copiii nostri, lectia iubirii reactualizata! Pentru ca de fapt avem printre noi o generatie menita sa ne salveze….cu conditia sa nu ne negam pe noi, sa nu ne negam sansa unicei specii din multele creatii ale lui Dumnezeu-aceea de a recunoste si de a avea libertatea de a-si cauta fericirea.As adauga obligatia de a o gasi-cat inca nu e prea tarziu, cat mult prea cruzii nostri copii mor pentru a ne salva de inconstienta noastra de a-i incarca permanent cu poveri despre ale caror nume poate inca nici nu au cunoastere. Ma intreb ce e mai rau-un copil parasit inca de la nastere sau un copil care paraseste bratele unei mame ce se vrea calda, grijulie, iubitoare dar care a uitat cum e sa vorbesti, sa te vezi, sa ii vezi pe cei din jur, cum e sa simti vibratia iubirii, atingerii, afectivitatii.
Avem un cuvant care este intraductibil-dor-.Aceasta ar trebui sa fie amprenta noastra speciala, unica, superba in UNIVERS. Suntem printe putinele popoare calde, suntem frumosi, prea frumosi ca sa ne lasam pacaliti de aparente. Si bietii psihologi, in loc sa fie blamati ar trebui sa invete din mers lectia prevenirii, prognoze ale posibilului viitor registru emotional, ca sunt si ei oameni si sunt cu siguranta depasiti de avalansa de pasivitate, ignoranta, negare pe care o intalnesc de cele mai multe ori chiar si printre cei care le trec pragul.Sa-i ajutam oameni buni sa ni se alature la ora de iertare! Sa parcurgem cu totii, fara deosebire de varsta, sex, convingere pasii ce ne duc spre lumina, usile care trebuiesc deschise pentru a iesi din labirintul groazei. Si daca situatia o cere, sa nu mai lasam sa asteptam legalizarea singuratatii in doi ci sa avem taria sa ne despartim de ea, sa avem curiozitatea de a vedea daca dincolo de ea nu ne orbeste lumina cunoasterii!
Mi-am petrecut dimineti in sir citind o “invitatie” pentru o carte-”daca nu te numesti …. ,lasa cartea jos si nimeni nu va avea de suferit”.Imi placea cum suna si ma gandeam unde as putea sa o aplic.A sosit in sfarsit momentul. Deci, daca nu va regasiti printre aceste randuri, bucurati-va ca sunteti cu un pas inainte si practicati si alte exercitii de descoperire si exersare a fericirii, eventual fiecare cu cate o amprenta personala.
Imi asum responsabiltatea pentru multele nu-uri care s-au strecurat printre aceste randuri dar am facut-o fiind foarte constienta ca in lipsa lor, ar fi fost doar un articol despre tristete, despre durere, despre acceptarea lor.
SYS!!!!!!!
Ar trebui sa ne incepem fiecare zi vizualizand un rasarit de soare, un curcubeu si incercand sa ne plecam urechea la “oda bucuriei”!

Irena