Sunt o picatura din marea creatie ce poarta semnatura anonima a lui Dumnezeu. Anonima pentru ca il simtim, il purtam fara a-l vedea, chiar uitandu-l de multe ori, asa cum facem cu parintii nostri-ne aducem aminte de ei la greu-, cu copii nostri-ne aducem aminte ca-i avem numai cand suntem pe cale sa-i pierdem. Ma numar si eu printre cei care a simtit gustul amar al frustrarilor,indulcit de fiecare data de increderea ca intr-o buna zi, la capatul unui lung drum de suferinte, voi fi invadata de lumina. Ma numar printre cei care au luptat, lupta in continuare si se autocunoaste spre a intelege, spre a accepta mai usor ce e in jur dar mai ales pentru a actiona.Asa ca ofer aceste cateva randuri pentru a schita un posibil istoric al starii de sanatate al fiecarui invid-cazuistica, efecte, solutii…La inceput a fost starea de verticalitate! Pe urma, a fost durere. S-a strecurat, incet, incet si pentru ca am vrut sa-i sting sunetul, am lasat corpul sa-mi fie invadat de tensiune-incet, incet, pe nesimtite, pana cand totul s-a curbat sub povara tacerii. Acesta e trecut. Un trecut insa care nu se lasa ignorat.Imi striga de peste tot, din toate colturile, ca sa-l pot elibera! Incerc sa-l recreez intr-un viitor pastelat, fara a-l trece prin prezent. Ma intreb de ce nu pot atinge viitorul?! E simplu! Trebuie sa invat sa-mi creez prezentul.Am invatat sa transform aproape orice frustrare in vizune, orice durere in iubire, orice neindemanare in creatie, dar toate aceste din urma poarta acelasi strigat mut al durerii! Voi incerca sa profit de capacitatea mea de disociere si voi incerca sa ies,macar o ora pe zi, din blocul compact pe care-l fac eu dimpreuna cu marea mea iubire pe care o port, dimpreuna cu marea mea nevoie de iubire,sa trec un pic in viitor-nu singura,ci cu iubirea alaturi,pentru ca numai ea poarta sunetul care sa-mi calauzeasca pasii.Numai asa as putea accepta distanta, numai asa as putea intelege nevoia de autoaparare a celor care incearca sa-mi redea speranta, numai asa ii voi putea auzi, fara sa mai simt durere.Si abia apoi, as putea reintra in acel bloc dimpreuna cu caldura pe care mi-as da libertatea sa o simt! Poate, nu stiu insa daca as fi atat de inteleapta! Sau poate numai speranta reluarii pasilor de dans de-acolo de unde a incremenit timpul, mi-ar ascuti toate simturile si m-ar purta intr-un timp care ar accepta deopotriva trecutul, prezentul si viitorul, le-ar armoniza intr-o linie a orizontului.Si poate ca atunci cand aceasta linie ar fi desenata, corpul meu ar capata o verticalitate naturala, suplete ca toata iubirea pentru tot ce ma inconjoara sa curga lin, firesc, racoritor ca un izvor de munte.Poate ca abia atunci, mana mea care a invatat sa ezite inaintea fiecarui gest, isi va regasi timid dar sigur siguranta de a modela, de a transmite incredere, atentie.Toti, mai devreme sau mai tarziu, mai mult sau mai putin, suntem impiedicati de a fi noi insine, de a putea fi utili. Asa ca nu a le da speranta ca isi vor putea vedea suferintele fizice ii poate motive pe cei din jur ci proiectarea unui viitor in care sa se regaseasca constituie miza cea mare a “visului” meu pe care mi-l doresc cat de curand realitate!
Irena
Citeste mai mult: www.terapiam.ro