3. Atunci ce a fost? Tot ce ai spus, tot ce ai făcut, tot ce am trăit împreună? Ce a fost? Nu ai avut sentimente, nu ai trăit, nu ai iubit, nu ai simţit? Nu vreau nimic… nu mai simt nimic! Fug de sufletul meu sărman… fug de mine, duc o lupta… o lupta cu mine… cu inima mea! Am obosit să fiu cu tine, să cerşesc iubire, să fiu cu tine… şi tot timpul acesta să aflu că tu n-ai simţit nimic… Şoc! Nu pot să cred că încă îţi simt lipsa, după tot ce ai spus. Ştiu că nu e bine! Îmi trăiesc viaţa, te caut doar pe tine, să te aud! Atât pot face până în ziua când voi putea privi în urma mea fără să-mi curgă lacrimile pe obraz. Voi putea să-ţi vorbesc… voi putea să te privesc… momentan, n-am nevoie de tine, de mila ta. Aveam nevoie de cineva cu suflet, de cineva cu o inimă în loc de stâncă… care să bată cu forţă, care să simtă ceva pentru mine! Sunt momente când avem nevoie de noi, amândoi, nevoie unul de celălat! Să nu ne pese de nimic… Te caut din nou, las iar deoparte mândria, orgoliul, trufia…Am încredrere că ceea ce simt şi ceea ce fac e real! E dureros de greu ca doar mie să-mi pese. Încă mai am încredere în tine, în noi. Nu am nimc, nu simt nimic, nu am nevoie de nimic! În jurnalul vieţii mele te simt pe tine, nopţile, dimineţile, trecut şi viitor laolaltă, durere şi fericire totodată, lacrimi şi râs… Totuşi nu simt nimic… nu vreau nimic. Durere, furie, toate mă învăluie uneori cu o sete de lacrimi! Ştiu că nu e drept, te schimbi mereu şi schimbi mereu cursul lucrurilor fireşti, de ce? Pentru că nu-ţi pasă de celălalt! Nu, nu simt nimic, nu am nevoie de nimic! Nu am nevoie de nimeni, doar de mine… vechea eu… fără tine în viaţa mea! Lupta mea să caut adevărul, mă pierd în somn, să uit ce sunt şi cine sunt, să uit că sufăr şi că plâng, să uit că am nevoie de tine, toată iubirea ce-o simt, nopţile în care nu mă laşi să dorm, să uit zilele când mi se păreau atât de scurte şi aşteptam cu înfigurare zilele senine alături de tine. Nu simt nimic, nu vreau nimic! Nu te mai simt, nu te mai ating. Şi totuşi am nevoie de tine în viaţa mea… Mă urăsc pe mine şi mă plâng pe mine, mă dezgust! Mă secătuieşti de orice putere şi nu mai simt nimic! Îmi frângi inima şi nu uita: roata se întoarce… L-aş întreba pe Dumnezeu dacă e bine să suferi? De ce atâta suferinţă, de ce atâta minciună, de ce atâta durere… inocentă lume?
4. Oricine are un suflet, mai bun sau mai rău, însă sufletul acesta suferă! Respingerile dor, nepăsarea te dezamăgeşte. Poate nu ai cerut nimic decât înţelegere, decât puţină afecţiune pe care nu aveai de unde s-o ai. Nu cred că e prea mult, n-are cum să fie. De ce în loc de această înţelegere ai deziluzii, de ce nu există o clipă de fericire pe care să n-o plăteşti cu vârf şi îndesat? Cu ce ai greşit în lumea asta? Ai vrut prea puţin, ai fost prea afectuos, prea bun cu cei din jurul tău? Asta să fie greşeala? Uneori îmi spun că unii oameni acceptă prea mult pentru o clipa de bucurie! Au simţit cu adevărat acea bucurie? Fericirea mult dorită? Da, poate au simţit. Ce şi cât au plătit în schimb? A meritat? Şi tot aşa, în timp, adunând deziluzii, supărări, clipe de suferinţă inutile, îţi dai seama la un moment dat că viaţa a trecut pe lângă tine, că ai iubire de oferit şi nu ai cui, că ai vrea să simţi alinarea unor braţe în jurul tău, că te-ai milogit pentru o vorba bună, că ai avea atâta dragoste de dat! Viaţa trece, rămâi cu nişte amintiri… frumoase… urâte… Toate se adună undeva şi le retrăieşti, ai vrea uneori să schimbi totul pentru că amintirile urâte sunt mai multe decât cele frumoase. Dar poţi? Nu, n-ai cum! Aşa a fost să fie, pentru că tu nu l-ai înteles pe celălalt, pentru că el nu te-a înţeles pe tine. Însă nu ai vrea decât să mai existe respect, recunoştinţă, încredere, devotament, loialitate. N-aş putea spune că toate acestea mai există în ziua de azi. Ai pretenţia că măcar dacă exita cineva lângă tine să-ţi fie alături, să creadă în tine, să vadă că ai un suflet frumos, că eşti capabil de orice pentru a-l face fericit. Păcat că aşa ceva nu se întâmplă şi tot alergi pe un drum presărat cu idei aiurea, cu gânduri care te strivesc, cu lacrimi amare care îţi curg pe obraz fără să vrei. Şi anii trec, viaţa se duce, amintirile, rele sau bune, vor rămâne în inima ta întotdeauna. Răutatea te va înconjura mereu, la fel ca şi indiferenţa. Într-o zi te vei întreba ce cauţi aici, ce mai speri, ce mai vrei? Cine va găsi raspunsul la aceste întrebări?
Psiholog Daniel Cristea
Citeste mai mult: www.terapiam.ro