Din suflet pentru suflet

Fiecare fila din calendar cade dimpreuna cu disperarea ca pierdem in lupta cu timpul!
Cum ar fi daca ne-am trezi in fiecare dimineata cu gandul deschis spre lumina, spre speranta, spre iubire si caldura, spre copilul din noi? De ce nu ne-am folosi macar o secunda pe zi dreptul unic al libertatii de a alege fericirea sau non-fericirea, iubirea sau ura, compasiunea sau indiferenta?! Se spune ca atunci cand apare pe cer curcubeul, inseamna ca Dumnezeu si-a intors fata spre noi.De ce nu ne-am acorda aceasta bucurie si nu ne-am intoarce fata spre noi, dupa fiecare lacrima care ne-ar putea brazda fata?De ce sa nu incepem fiecare dimineata cu un mic univers pastelat?Cred ca ar trebui ca fiecare zi sa fie declarata ziua copilului!
Sa nu asteptam 1 iunie ca sa ne revendicam dreptul nostru la copilarie!
Ar fi foarte potrivit sa lasam falsa pudoare la o parte si sa descatusam toate emotiile noastre ferecate in noi, sa exersam iubirea pentru copilul adormit din noi ca sa putem fi mai indemanatici fata de proprii nostri copii.Sa nu incercam sa le retezam aripile cand incearca sa ne schiteze drumul lor spre viitor, sa privim cu ochii larg deschisi lumea ce va veni asa cum e oglindita in privirea lor caci acela poate fi un timp construit de ei, atemporal, aspatial, binecuvantat-atata timp cat nu-l “agresam” noi cu neincrederea ca ar mai putea fi ceva bun.
Azi dimineata m-am trezit cu gandul indreptat spre copilul meu.Ma gandeam si zambeam.Eram mandra si ma pregateam pentru ziua in care mi se va face atat de dor de el incat il voi suna si ii voi spune”te iubesc si mi-e dor de tine, zboara puiule si-ti voi urmari drumul cu sufletul fara vreun gand de a te intoarce din el”.
Poate ca nici macar el nu mai e copil.Poate ca a iesit ca fluturele din larva, cu 2 zile inainte de a fi iar copil.Daca e sa intorc in urma timpul, fiecare “minune” a implinit-o cu 2 zile inainte de ziua lui…a invatat sa mearga cu 2 zile inainte de a face 1 an, a vorbit cu 2 zile inainte de a face 2 ani…
Probabil ca am vrut sa preiau aceasta schimbare ca sa se poata bucura de aceasta stare de tinerete in copilarie!
Ar fi superb daca ar fi adevarat!
…O sa va intrebati de ce m-am grabit, de ce am scris aceste randuri cu..2 zile inainte de ziua oficiala a copilului?!
Poate ca am “alocat” cate o zi fiecarui brat pe care vreau sa-l intind spre protectie catre fiecare copil din aceasta lume, caci dintre toate genurile de iubire aparute,perindate de cand s-a creat minunea numita “OM” cea mai binecuvantata este iubirea fata de copil.
Dedic intregul meu registru emotional tuturor copiilor acestui pamant.

Cu toata dragostea,

Oricare dintre noi…

Irena

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

Sunt o picatura din marea creatie ce poarta semnatura anonima a lui Dumnezeu. Anonima pentru ca il simtim, il purtam fara a-l vedea, chiar uitandu-l de multe ori, asa cum facem cu parintii nostri-ne aducem aminte de ei la greu-, cu copii nostri-ne aducem aminte ca-i avem numai cand suntem pe cale sa-i pierdem. Ma numar si eu printre cei care a simtit gustul amar al frustrarilor,indulcit de fiecare data de increderea ca intr-o buna zi, la capatul unui lung drum de suferinte, voi fi invadata de lumina. Ma numar printre cei care au luptat, lupta in continuare si se autocunoaste spre a intelege, spre a accepta mai usor ce e in jur dar mai ales pentru a actiona.Asa ca ofer aceste cateva randuri pentru a schita un posibil istoric al starii de sanatate al fiecarui invid-cazuistica, efecte, solutii…La inceput a fost starea de verticalitate! Pe urma, a fost durere. S-a strecurat, incet, incet si pentru ca am vrut sa-i sting sunetul, am lasat corpul sa-mi fie invadat de tensiune-incet, incet, pe nesimtite, pana cand totul s-a curbat sub povara tacerii. Acesta e trecut. Un trecut insa care nu se lasa ignorat.Imi striga de peste tot, din toate colturile, ca sa-l pot elibera! Incerc sa-l recreez intr-un viitor pastelat, fara a-l trece prin prezent. Ma intreb de ce nu pot atinge viitorul?! E simplu! Trebuie sa invat sa-mi creez prezentul.Am invatat sa transform aproape orice frustrare in vizune, orice durere in iubire, orice neindemanare in creatie, dar toate aceste din urma poarta acelasi strigat mut al durerii! Voi incerca sa profit de capacitatea mea de disociere si voi incerca sa ies,macar o ora pe zi, din blocul compact pe care-l fac eu dimpreuna cu marea mea iubire pe care o port, dimpreuna cu marea mea nevoie de iubire,sa trec un pic in viitor-nu singura,ci cu iubirea alaturi,pentru ca numai ea poarta sunetul care sa-mi calauzeasca pasii.Numai asa as putea accepta distanta, numai asa as putea intelege nevoia de autoaparare a celor care incearca sa-mi redea speranta, numai asa ii voi putea auzi, fara sa mai simt durere.Si abia apoi, as putea reintra in acel bloc dimpreuna cu caldura pe care mi-as da libertatea sa o simt! Poate, nu stiu insa daca as fi atat de inteleapta! Sau poate numai speranta reluarii pasilor de dans de-acolo de unde a incremenit timpul, mi-ar ascuti toate simturile si m-ar purta intr-un timp care ar accepta deopotriva trecutul, prezentul si viitorul, le-ar armoniza intr-o linie  a orizontului.Si poate ca atunci cand aceasta linie ar fi desenata, corpul meu ar capata o verticalitate naturala, suplete ca toata iubirea pentru tot ce ma inconjoara sa curga lin, firesc, racoritor ca un izvor de munte.Poate ca abia atunci, mana mea care a invatat sa ezite inaintea fiecarui gest, isi va regasi timid dar sigur siguranta de a modela, de a transmite incredere, atentie.Toti, mai devreme sau mai tarziu, mai mult sau mai putin, suntem impiedicati de a fi noi insine, de a putea fi utili. Asa ca nu a le da speranta ca isi vor putea vedea suferintele fizice ii poate motive pe cei din jur ci proiectarea unui viitor in care sa se regaseasca constituie miza cea mare a “visului” meu pe care mi-l doresc cat de curand realitate!

Irena

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

Dintr-un registru – il credeam noi canva perfectibil – al emotiilor,ne-am trezit intr-o lume pictata numai in alb si negru. Suntem produsul propriilor noastre contrarii! Am trait s-o vad si pe-asta! Curentul de cautare a drumului spre fericire a creat contra curentul lui – acela de sustinere a necesitatii nefericirii! Osho afirma ca fericirea nu poate exista decat in prezenta nefericirii! In cautarea mea asidua spre propria-mi formula de fericire, m-am lasat cuprinsa pana la pierdere de sine in fata logicii celorlalti! Printre o lume preponderent “oarba” am preferat sa-mi schimb si eu statusul vizual, pierzandu-ma singura in fata propriei mele nesigurante de sine ..Si m-am pomenit in fata disparitie singurului mod al meu de manifestare a emotiilor-dansul! Cand iubirea dispare, dispare muzica, dispare dansul.E ca un ecou care se intoarce singur la tine sub forma de cioburi! Ranesc in loc sa provoace bucurie! O emotie puternica transmisa intr-un spatiu plin de stanci se sparge de ele si se intoarce sub forma de aschii.Lasa urme adanci! DOR!…Ce mai dor! Si atunci, e nevoie de o luminita in departare care sa absoarba sunetul, emotia, caldura, ignorand toata rezistenta! Va avea efect de laser, oricat ar fi blocul de dur! Reteta trairii in armonie intre logica si emotie este proiectia iubirii de oameni imbinata cu proiectia increderii in sine asupra fiecaruia dintre noi si ne vom trezi intr-o adevarata cascada de culoare, sunet…in care fiecare picatura de apa are forma ei, istoria ei, codul ei…si numai impreuna pot purta mesajul iubirii universale!
Ar trebui sa renuntam la orice terapie in favoarea creativitatii, numai asa am putea crea o imagine vie a luminii din noi!
Curaj!
Nu e nici o utopie!
E doar un joc, un exercitiu!

Cred ca trebuie facut ceva pentru a proteja noua generatie impotriva propriilor lor emotii negative! Este absolut groaznic, dureros, revoltator, frustrant sa vezi ca s-a pornit o adevarata avalansa de sinucideri. Nu mai avem timp, nu mai stim cum sa ne oprim un pic din ale noastre ca sa le alinam durerile lor! Chiar trebuie sa-i bagam pe ei la inaintare ca sa ne punem de acord cu necesitatea din cand in cand a primenirii populatie?!
Cred ca trebuie sa ne intoarcem din nou fata spre ei, spre responsabilitate, spre iubire, intelepciune si intelegere si impreuna sa putem depasi toate incercarile pe care se pare ca orice inceput-de secol, de globalizare, de integrare le atrage dupa sine.
Decat sa dezvoltam o campanie de blamare a varstei de 16,17,18 ani mai bine sa le dam ocazia sa ne spuna , sa ne povesteasca, sa ii ajutam sa-si transforme solidaritatea lor de generatie in sprijin real-moral, creativ.
Sunt prea FRUMOSI, prea SENSIBILI, prea VALOROSI ca sa ne putem permite slabiciunea de a-i pierde in masa…caci odata cu ei ne vom pierde si noi.

Irena

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

De la început vreau să lămuresc un lucru, acela că în această scriere nu voi încerca să fac mari şi noi descoperiri, să vin cu lucruri nemaiauzite şi nemaiîntâlnite. Este o chemare spre meditaţie, spre introspecţie, spre întrebări prăfuite, spre atingerea unei corzi interioare, care, poate la mulţi, de mult nu a mai vibrat. Dacă voi auzi un sunet cât de slab, dacă voi simţi o vibraţie cât de mică, voi fi fericit şi mulţumit. Scopul va fi fost atins.

Ce este începutul şi ce este sfârşitul? Un sfârşit poate fi un nou început şi un început poate să fie un viitor sfârşit. Oamenii în stima lor de sine, în echilibrul lor intern, au nevoie de succes, de confirmare a valorii şi fug, se feresc le este teamă de eşec, de ratare, de pierdere. Când un lucru nu iese cum şi-au dorit înseamnă că alegerea nu a fost corectă sau calea a fost greşită; înseamnă că au greşit undeva şi deci, au eşuat, au înregistrat un eşec. Eşecul este cu atât mai dureros şi mai puternic resimţit atunci când investiţia emoţional afectivă a fost mare. Iar dragostea înseamnă un univers de emoţie, înseamnă cerul şi pământul înseamnă aerul respirat, înseamnă motivaţia vieţii. Se spune că dragostea este întipărită genetic în oameni, că oamenii de la naştere şi până la moarte vor iubi şi vor fi iubiţi. Este adevărat că în viaţă sunt mai multe feluri de a iubi, de a te îndrăgosti. Este dragostea dintre copil şi părinţi, dragostea dintre fraţi, dragostea de frumos, de meserie, iubirea de sine şi puteţi adăuga din experienţa fiecăruia un alt fel de dragoste sau iubire. Dar, niciuna nu este mai puternică, mai sfâşietoare, mai disperată şi totuşi magică, înălţătoare decât dragostea bărbatului pentru femeia iubită, care nu poate fi egalată decât de dragostea femeii pentru bărbatul iubit. Ce este dragostea, de unde apare ea şi cât durează? Ce este omul, de unde a apărut şi cât va exista el pe Pământ? Ce este Dumnezeu, unde este şi cum ne influenţează? Nimeni nu poate răspunde la aceste întrebări, nu poate decât să piardă timpul, să piardă clipe importante din scurta sa viaţă în a săpa după izvorul cunoaşterii, într-o stâncă seacă. În loc să încercăm să-l aflăm pe Dumnezeu, mai bine să-l găsim în noi, prin credinţă şi dragoste. În loc să analizăm dragostea, să o cuantificăm, să identificăm motive, motivaţii pentru ea, mai bine o trăim la intensitatea pe care ea o cere. În momentul în care încerci să-l găseşti pe Dumnezeu cu mintea, cu logica, cu gândirea, eşti pe o cărare greşită care te duce tot mai departe de El. La fel şi în dragoste. Atunci când se încep analizările sentimentelor proprii sau mai rău ale celuilalt (unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit), când se începe o cântărire şi comparare a intensităţilor cu care iubeşte fiecare (eu îl/o iubesc mai mult), când se caută motivele pentru care se întâmplă ce se întâmplă (e frumos/ă, e deştept, îmi dă siguranţă, e puternic), atunci este începutul sfârşitului. Atunci dragostea se clatină în faţa logicii. Atunci Descartes se va trezi şi va exclama „Cogito ergo sum!” Dar omul, pe lângă o persoană logică, dotată cu gândire, este în primul rând o persoană spirituală, emoţională. Şi noi ca psihologi, trebuie să veghem ca această latură a sa să fie sănătoasă şi echilibrată. Dacă omul în viaţa lui nu a spus măcar o dată „Iubesc deci exist!”, înseamnă că nu şi-a trăit viaţa.

Dragostea transcende peste generaţii. Dragostea îşi lasă amprenta asupra personalităţilor în formare. Am spus dragostea dar la fel şi absenţa ei. Copilul, încă din primii săi ani de viaţă (cele mai recente informaţii spun că încă din viaţa intrauterină) va etala nevoia sa uriaşă de a fi iubit, de dragoste. Un copil crescut în palate reci lipsite de dragoste va deveni un adult a cărui privire va fi de gheaţă, a cărui respiraţie va fi un crivăţ, a cărui exprimare a dragostei va fi cel puţin stângace.
Dragostea nu se poate învăţa din cărţi, nu se poate învăţa de la alţii. Dragostea trebuie trăită, trebuie aclamată şi exprimată. Ce dragoste este atunci când se aude „nu şti că te iubesc?”, „nu vezi câte fac pentru tine?”

Dragostea este resursa atomică a sufletului. Atunci când omul este atins de radiaţia dragostei, este cuprins pe dinăuntru de o căldură vie, de bine, de o agitaţie creativă, îl face să simtă viaţa la maxim, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii. Această radiaţie interioară răzbate şi în exterior. Răzbate prin toţi porii, dar mai ales prin ochi, prin porţile sufletului. Un om îndrăgostit se transformă, are loc o reacţie la nivelul sufletului care implică şi trupul şi mintea. Devine frumos, devine bun, generos, altruist, vrea să dea din fericirea lui, tuturor celor din jur, tuturor care sunt deschişi să o vadă şi să o accepte, vrea să-i primească pe toţi în fericirea lor. Este asemeni momentului biblic al schimbării la faţă. Lumea îl vede dar nu-l recunoaşte pe cel de altădată, acum fiind învăluit într-o lumină cu totul şi cu totul diferită şi specială.

Dragostea nu poate fi descrisă în cuvinte. Ea există, se manifestă, se naşte şi moare. Ca orice lucru care se naşte, care are un început, are şi un final, un capăt o moarte. Dar oare moartea dragostei înseamnă sfârşitul? Oare moartea dragostei înseamnă un eşec? Moartea dragostei înseamnă păreri de rău? Moartea unei iubiri vesteşte deschiderea spre o altă iubire, diferită de cealaltă (Dragostea a murit, trăiască dragostea!). Este un eşec că nu ai putut să o ţii în viaţă? În dragoste este nevoie de doi. În dragoste există un foc care trebuie întreţinut, un foc care dacă este o torţă va transforma totul în scrum, dacă este prea slab, se va stinge. De aceea, păstrarea focului, a intensităţii lui, este un mare secret, este o artă, ARTA REGALĂ.
Să nu uităm nici o clipă strigătul de disperare: Eli, Eli, lama sabahtani! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?). El ne arată că suntem oameni, nu roboţi sau mai rău inteligenţe artificiale, că avem momente de slăbiciune, de disperare, că putem suferi, dar, cu toate acestea, nu poţi fugi de viaţă, de dragoste, de iubire.

De ce alchimia? Este o sinteză de înţelepciune, un adevărat univers integrativ de perle adunate din marile oceane de cunoaştere ale întregii lumi. Asemeni perlei care se naşte dintr-un biet fir de nisip, la fel şi cunoaşterea lumii şi a universului pleacă de la un biet om trecător, asemeni unei comete, pe cerul istoriei.
Alchimia este o adevărată filozofie de viaţă, este un proces de transformare, este o dorinţă de ascensiune, de desăvârşire a naturii umane. Este una din căile pe care omul vrea să ajungă OM. În ea este armonizat un trecut vast de cultură, filozofie, magie şi mistică, precum acele perle înşirate într-o armonie perfectă într-un colier de preţ, un colier pe care alchimistul îl poartă la gâtul său precum un adevărat rege. Începutul acestui trecut, dacă îl căutăm, vom avea surpriza să-l regăsim într-un cort din piele de animal, cort al unui batrân şaman siberian, sau într-o sală unde barbaţi greci se întâlneau cu Pythagora, Empedocle, Heraclit, Platon, Aristotel, sau într-o sinagogă unde cei prezenţi studiau tainele kabalei, sau poate în Egiptul antic, într-o piramidă, alaturi de preoţi şi faraoni care aşterneau marile cărţi hermetice, sau poate în China antică, unde sursa mişcării, deci a vieţii era yang-yin, cald-rece, lumină-întuneric, bărbat-femeie.
În acest punct am identificat de fapt centrul mandalei, al universului, al existenţei omenirii: bărbat-femeie.
Degeaba există stele şi constelaţii dacă nu este cine să le privească, degeaba există alfabet şi numere dacă nu este cine să le folosească, degeaba există viaţă dacă nu este cine să o trăiască.

Ce este o floare fără un suflet care s-o admire?
Ce este un suflet fără o floare care să-l anime?

Originea sau sursa vieţii umane pe această planetă este controversată şi ţine de credinţa personală a fiecăruia. Dar odată apărută, menţinerea ei, fără nici o îndoială, este dată de bărbat şi de femeie.
Când vorbim despre barbat şi femeie, despre cuplu, despre viaţă, nu putem să nu ne gândim şi la cel mai măreţ sentiment care se naşte între doi oameni, DRAGOSTEA.

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

Platon descria dragostea ca fiind “dorinţa de a dobândi binele pentru vecie”. Şi tot el descria momentul înfloririi dragostei: “ori de căte ori făptura omenească se apropie de frumos, ea se înseninează şi se destinde, bucuroasă şi zămisleşte şi dă naştere. Unirea bărbatului cu femeia este zămislire. Şi unirea aceasta este un lucru divin şi chiar se poate spune că însămânţarea, sarcina şi naşterea sunt, în viaţa fiinţelor pieritoare care suntem, o formă a nemuririi. Dar acestea nu se pot petrece întru nepotrivire, iar între divin şi urât nepotrivire este, potrivirea cu divinul este numai a frumosului.“
Dragostea este un adevărat fenomen, este o stare care produce transformări. Datorită intensităţii trăirilor, a fericirii, a visării, s-a scris şi se scrie mult şi multe despre ea. Este poate cel mai cântat şi mai evocat în scrieri sentiment, trăire, eveniment din viaţă. Alături de naştere şi moarte, dragostea este unul din lucrurile sigure din viaţa omului. Nici nu vreau să îmi închipui că a existat, există sau va exista un om pe acest pământ, al cărui suflet să nu fi fost atins măcar pentru o clipă de suflul dragostei, că nu a respirat măcar o dată prin persoana iubită, că nu şi-a simţit inima bătând în piept cu aşa putere de parcă încerca să-l spargă, să iasă şi să intre în pieptul celuilalt, să se contopească cu inima lui. În acest punct se poate atinge un alt mit platonician, cel al androginului, unde întâlnim cele trei categorii de oameni din trecut: femeia, bărbatul şi barbatul-femeie sau androginul. M-am întrebat de ce bărbatul-femeie şi nu femeia-bărbat. Şi am înţeles despre ce vorbea Socrate atunci cînd amintea de frumuseţe. Feminitatea picurată în bărbat, îi aduce o frumuseţe aparte, o sensibilitate puternică, o putere gingaşă, asemeni corzilor de la o harpă, tari, oţelite, rezistente, dar în acelaşi timp ele pot vibra suav şi subtil dar totuşi atât de complex, încât atingerea lor să fie o adevărată odă a bucuriei. Femeia-bărbat? Femeia care prin masculinizare îşi pierde o parte din feminitate. Pierde o parte din feminitate? Nu! Pierde un dar de nepreţuit. Nu există o parte din feminitate. Feminitatea este un întreg aşa cum o ai. Ea trebuie preţuită ca un tot şi sub nici o formă ştirbită. Feminitatea este asemeni unei oglinzi de cristal. În momentul în care ai ciobit-o, ea nu va mai reflecta niciodată acea imagine pură. Încercând o concluzie intermediară, feminitatea este sursa frumosului.
Revenind la mitul androginului, putem să descoperim dragostea din această perspectivă: “trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţa de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu voia să facă nimic fără cealaltă. (…) Aşadar , din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, DIN DOI, SĂ REDEVENIM IARĂŞI UNUL, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire.”

În acest moment de căutare şi de dragoste-dorinţă este foarte important să încercăm să aflăm raspuns undeva în adâncul sufletului la întrebarea de temelie a piedestalului pe care s-a ridicat dragostea: îl iubesc fiindcă îl doresc SAU îl doresc fiindcă îl iubesc? Un posibil răspuns corect l-a sugerat acelaşi Platon în miturile sale: “Când norocul (Cicero ar spune destinul) scoate în cale cuiva, propria jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora este cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască. Să presupunem că, în timp ce se află îmbrăţişaţi, ar veni la ei Hefaistos, cu uneltele sale şi i-ar întreba: – Ce aşteptaţi oare să dobândiţi unul de la celălalt?- şi neştiind ei ce să răspundă, i-ar întreba din nou: – Tânjiţi, nu-i aşa, să fiţi cât mai mult împreună, să nu vă despărţiţi unul de celălalt cât e ziua şi noaptea de lungă? Dacă asta doriţi, sunt gata să vă îmbin şi să vă topesc într-o singură fiinţă, pentru ca, din doi câţi sunteţi acum, să deveniţi unul singur şi, câte zile veţi avea, să trăiţi laolaltă o singură viaţă, iar când va fi să muriţi, să muriţi de aceeaşi moarte şi să rămâneţi tot unul, nu doi, chiar acolo, în Hades. Aşadar gândiţi-vă bine dacă aceasta vă este dorinţa şi dacă o asemenea soartă vă este de ajuns. – Ştim care ar fi răspunsul lor: nici unul n-ar spune nu, ci, dimpotrivă, s-ar arăta dornici să dobândească ceea ce este tocmai cea mai vie dorinţă a lor, îndelung resimţită, dar niciodată limpede şi răspicat rostită, aceea ca îmbinându-se şi contopindu-se, să devina, din două, o singură fiinţă, căci vechea noastră făptură, aşa cum am descris-o, era un întreg. Iar DRAGOSTEA nu este altceva decât un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou ÎNTREGI.“

Să nu uităm nici o clipă că personalitatea umană nu este înnăscută, ci ea se construieşte, clipă de clipa, ceas de ceas, zi de zi. Constructorii cei mai importanţi din viaţa unui copil (viitor adult), sunt părinţii săi. Atenţie dragi adulţi la Platon şi la al său mit al peşterii!!! Copilul este un adevărat radar emoţional. El percepe la un nivel foarte profund şi subtil o relaţie, o emoţie sau alta. Dacă el nu va simţi dragoste între părinţi, dacă el va observa un anumit fel de comportament afectiv între părinţi, dacă el nu va fi martor şi părtaş la sărutări, îmbrăţişări, zâmbete şi cîntece ale inimilor, va fi asemeni celui din peşteră, obişnuit cu o lume falsă, artificială, o lume a umbrelor şi proiecţiilor, proiecţii probabil aduse de părinţi din propria lor familie. Nu vor fi în stare să suporte strălucirea, lumina puternică a soarelui vieţii care este DRAGOSTEA. Soare care luminează şi încălzeşte sufletul. Atunci când va întâlni dragostea, va fi orbit şi nu va mai vedea nimic. Va strânge ochii de durere şi va fi neputincios în a se bucura de ea. Dacă nu va fugi, îi va trebui timp să se obişnuiască cu această lumină, să ajungă să se bucure de ea. Şi va simţi o dorinţă nestăvilită să se întoarcă în peşteră, la părinţii lui, la fraţi şi surori, să le împărtăşească adevărul, să le vorbească despre lumină, despre dragoste. Dar el nu va fi înţeles niciodată, nu va fi acceptat astfel, acolo, în tărâmul umbrelor. Dragostea nu poate fi evocată, povestită, descrisă. Nu se poate învăţa prin imitare. Dragostea se simte, se trăieşte, este o experienţă personală. Această coborâre în peşteră şi urcare spre lumină, văzută ca o evoluţie, ca o purificare este legat de alchimie, prin maxima-acronim V.I.T.R.I.O.L. (Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem) – Cercetează Adâncurile Pământului şi, Purificând, vei Găsi Piatra Ascunsă – această evoluţie, schimbare, nu poate avea loc decât spiritual, printr-un efort personal de a reuşi să cobori în peştera din tine, să iei contact cu umbrele de acolo şi să reuşeşti să te purifici spiritual, obţinând astfel piatra filozofală, care va duce la sănătatea, bogăţia şi nemurirea sufletului.
Opera alchimică sau Arta Regală este în acelaşi timp şi în paralel un experiment realizat cu substanţe şi corpuri fizice şi un proces de transformare psihică a alchimistului.

În alchimie, ca şi în psihoterapie se utilizează într-un mod absolut minunat simbolul, metafora, alegoria, analogia, unelte cu ajutorul cărora se croieşte drum spre sufletul omului.
Unirea contrariilor este un punct de referinţă în filozofia chineză si la fel în alchimie. În opera alchimică, această unire are o conotaţie în special sexuală. Piatra filozofală este urmarea firească a unirii principiului masculin (Sulf, Soare, Rege, Marte) şi a celui feminin (Mercur, Luna, Regina, Venus). Dar cea mai mare importanţă o are acest moment de găsire a materiei prime, purificarea ei, unirea contrariilor şi obţinerea androginului, după care păstrarea acestui compus în condiţii optime de temperatură şi umiditate pentru a trăi şi a se dezvolta, pentru a se obţine în final piatra filozofală.
Soarele şi luna, Regele şi Regina se contopesc şi vor fi păstraţi în Oul filozofic, un vas de sticlă, rotund, care va fi introdus în athanor (un cuptor), unde va fi încălzit moderat ca într-un incubator şi pe lângă aceste condiţii fizice externe, pentru reuşita operei vor mai contribui rugăciunile alchimiştilor.

Ce element poate fi mai integrativ decât dragostea? Şi-n acelaşi timp mai dezintegrativ? Când iubeşti vrei să ştie toată lumea, ţi se vede în ochi, în tot corpul. Vrei să se bucure toţi cei din jur de bucuria ta, dar în acelaşi timp ai vrea să fi tot timpul cu persoana iubită, să nu te desparţi de ea zi şi noapte.
Dragostea este definită de fiecare după cum o simte, personalizat asemeni fiecărei persoane de pe pamânt, în unicitatea ei. O descriem ca trăiri, emoţii, sentimente, gânduri, nevoi, dorinţe. Dar cum o definim? Poate fi definită? Este asemeni lui Dumnezeu, nu poate fi definită. Ea exista şi atât. Este o trăire unică, incomparabilă cu nici o alta, este ceva care sper că a existat cel puţin o dată în sufletul fiecărui om de pe pamânt. De aceea, unii au bani, alţii nu, unii sunt bolnavi, alţii sănătoşi, dar alături de naştere şi moarte, lucruri prezente de la sine în viaţa oamenilor, dragostea este o altă realitate.

Ce este naşterea?
O bucurie fără a avea idee ce urmează.
Ce este moartea?
O tristeţe fără a avea idee ce urmează.
Concluzia este una singură:
În faţa necunoscutului, bucuria şi tristeţea sunt relative.

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

Internetul, acest spaţiu virtual dar totuşi atât de real, spaţiu securizant la adăpostul căruia, sub anonimat, sub pierderea identităţii, sentimentele ies la suprafaţă nestăvilite, în cea mai pură stare, nealterate de cenzuri neîncredere, ruşine.
Internetul, acest prieten universal şi vast. Internetul – o tastatură şi un ecran în spatele căruia te poţi simţi în siguranţă asemeni unui loc preferat, unde te duci cu plăcere, unde te simţi bine şi ocrotit.
Pentru a completa imaginea, în această eră a comunicaţiei electronice (care înlocuieşte, din păcate, tot mai mult comunicarea directă, faţă în faţă), nu puteam omite discuţiile despre dragoste, iubire, care au loc în grupurile şi camerele virtuale de discuţii reale. La adăpostul anonimatului, găsind un mediu securizant, sunt capabili să dăruiască din preaplinul lor de sentimente şi emoţii. Veţi fi martorii unor sentimente pure, clare, verbalizate într-o adevărată poezie, o adevărată melodie uneori tristă, alteori melancolică. Citind următoarele rânduri veţi atinge sufletul unor tineri, poate adolescenţi, poate maturi, nu vom putea şti niciodată, fiindcă dragostea nu cunoaşte vârstă, iar unul din efectele ei este întinerirea. Le mulţumesc acestor anonimi pentru rândurile aşternute, pentru poezia din sufletul lor, pentru sinceritatea şi disponibilitatea de care au dat dovadă.

1. Eu mi-am dorit să întâlnesc marea dragoste a vieţii mele şi acum o trăiesc, dar nu ştiu dacă să mă bucur sau nu. Pentru că bineînţeles nu e totul perfect. Deşi îmi este împărtăşită, există totuşi obstacole! Şi totuşi nu-mi doresc să se sfârşească această dragoste… poate pentru că am aşteptat-o o viaţă. Cei din jurul meu poate nu mă înţeleg aşa că sunt hotărâtă să fac totul de una singură. Chiar dacă sufăr, dragostea mi-a dat aripi, m-a făcut să am încredere în mine, m-a făcut să văd viaţa cu alţi ochi. Mă simt privilegiată pentru că sunt iubită, chiar dacă trebuie să plătesc un tribut. Oricum viaţa mea de până acum a fost formată dintr-un lung şir de sacrificii. Puterea dragostei mă face să mă simt totuşi o învingătoare. Am învăţat să iau ce pot din viaţă, să trăiesc momentul, ştiind că nimic nu e veşnic. Nimic nu mă poate determina să nu mai iubesc… absolut nimic.

2. Viaţa… nu e aşa cum ne-o dorim, nu va fi niciodată. Nu vreau să renunţ la clipele noastre de fericire, atâtea câte au fost, nu vreau să renunţ la noi, nu vreau să ramână numai un gol pe care nu voi reuşi niciodată să-l acopăr cu altceva sau cu altcineva. Aşa cum am reuşit să fim împreună, aşa cum ne-a fost scris să fim, atât de puţin sau atât de mult cât am putut să ne oferim, pentru mine a fost o mângâiere, o mângâiere mai mare decât îţi poţi imagina că poate să existe pentru sufletul unui om care nu avea nimic…Ai fost alături de mine, am fost alături de tine, am fost amândoi la un moment dat. Nu am vrut să mă mai gândesc la lumea care ne înconjura, la tot ce era în viaţa ta, la tot ce fusese în viaţa mea… Nu îmi închipuiam că voi reuşi să trăiesc tot ce am trăit cu tine, tot ce am putut să iau de la tine şi tot ce am putut să-ţi ofer…Îţi mulţumesc, în sufletul meu îţi voi mulţumi mereu pentru că ai fost alături de mine. Nu ştiu cum s-a întâmplat să apari în viaţa mea în acele clipe, nu ştiu din ce motive ai rămas cu mine, dar ai fost alături de mine atunci când nu a fost nimeni altcineva…Am apreciat, iubitule, am apreciat tot ce ai reuşit să faci pentru noi, tot ce ai putut să faci ca să ne simţim bine şi aş vrea să fie în continuare tot aşa. Nu ştiu de ce nu se mai poate, nu ştiu de ce eşti uneori atât de rece… Ştiu un singur lucru: am fost numai cu tine, ţin şi acum enorm la tine, cu toate că am zis că nu o voi mai face niciodată, însă, din partea mea aşa a fost să fie. N-aş vrea să ne despărţim, n-aş vrea să uiţi că am existat vreodată în viaţa ta, în gândurile tale, în visele tale… Chiar, de când nu m-ai mai visat… zile, săptămâni, luni…? Când mă gândesc cât de bine ne-a fost şi când îmi dau seama cât de bine ar putea să ne fie dacă ai lăsa la o parte nişte lucruri care vin din altă parte parcă şi nu de la tine…Iubitule, vreau să fim împreună, vreau să fim noi doi aşa cum eram odată, aşa cum încă mai suntem, aşa cum am putea fi… tu lângă mine… eu lângă tine…

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

3. Atunci ce a fost? Tot ce ai spus, tot ce ai făcut, tot ce am trăit împreună? Ce a fost? Nu ai avut sentimente, nu ai trăit, nu ai iubit, nu ai simţit? Nu vreau nimic… nu mai simt nimic! Fug de sufletul meu sărman… fug de mine, duc o lupta… o lupta cu mine… cu inima mea! Am obosit să fiu cu tine, să cerşesc iubire, să fiu cu tine… şi tot timpul acesta să aflu că tu n-ai simţit nimic… Şoc! Nu pot să cred că încă îţi simt lipsa, după tot ce ai spus. Ştiu că nu e bine! Îmi trăiesc viaţa, te caut doar pe tine, să te aud! Atât pot face până în ziua când voi putea privi în urma mea fără să-mi curgă lacrimile pe obraz. Voi putea să-ţi vorbesc… voi putea să te privesc… momentan, n-am nevoie de tine, de mila ta. Aveam nevoie de cineva cu suflet, de cineva cu o inimă în loc de stâncă… care să bată cu forţă, care să simtă ceva pentru mine! Sunt momente când avem nevoie de noi, amândoi, nevoie unul de celălat! Să nu ne pese de nimic… Te caut din nou, las iar deoparte mândria, orgoliul, trufia…Am încredrere că ceea ce simt şi ceea ce fac e real! E dureros de greu ca doar mie să-mi pese. Încă mai am încredere în tine, în noi. Nu am nimc, nu simt nimic, nu am nevoie de nimic! În jurnalul vieţii mele te simt pe tine, nopţile, dimineţile, trecut şi viitor laolaltă, durere şi fericire totodată, lacrimi şi râs… Totuşi nu simt nimic… nu vreau nimic. Durere, furie, toate mă învăluie uneori cu o sete de lacrimi! Ştiu că nu e drept, te schimbi mereu şi schimbi mereu cursul lucrurilor fireşti, de ce? Pentru că nu-ţi pasă de celălalt! Nu, nu simt nimic, nu am nevoie de nimic! Nu am nevoie de nimeni, doar de mine… vechea eu… fără tine în viaţa mea! Lupta mea să caut adevărul, mă pierd în somn, să uit ce sunt şi cine sunt, să uit că sufăr şi că plâng, să uit că am nevoie de tine, toată iubirea ce-o simt, nopţile în care nu mă laşi să dorm, să uit zilele când mi se păreau atât de scurte şi aşteptam cu înfigurare zilele senine alături de tine. Nu simt nimic, nu vreau nimic! Nu te mai simt, nu te mai ating. Şi totuşi am nevoie de tine în viaţa mea… Mă urăsc pe mine şi mă plâng pe mine, mă dezgust! Mă secătuieşti de orice putere şi nu mai simt nimic! Îmi frângi inima şi nu uita: roata se întoarce… L-aş întreba pe Dumnezeu dacă e bine să suferi? De ce atâta suferinţă, de ce atâta minciună, de ce atâta durere… inocentă lume?

4. Oricine are un suflet, mai bun sau mai rău, însă sufletul acesta suferă! Respingerile dor, nepăsarea te dezamăgeşte. Poate nu ai cerut nimic decât înţelegere, decât puţină afecţiune pe care nu aveai de unde s-o ai. Nu cred că e prea mult, n-are cum să fie. De ce în loc de această înţelegere ai deziluzii, de ce nu există o clipă de fericire pe care să n-o plăteşti cu vârf şi îndesat? Cu ce ai greşit în lumea asta? Ai vrut prea puţin, ai fost prea afectuos, prea bun cu cei din jurul tău? Asta să fie greşeala? Uneori îmi spun că unii oameni acceptă prea mult pentru o clipa de bucurie! Au simţit cu adevărat acea bucurie? Fericirea mult dorită? Da, poate au simţit. Ce şi cât au plătit în schimb? A meritat? Şi tot aşa, în timp, adunând deziluzii, supărări, clipe de suferinţă inutile, îţi dai seama la un moment dat că viaţa a trecut pe lângă tine, că ai iubire de oferit şi nu ai cui, că ai vrea să simţi alinarea unor braţe în jurul tău, că te-ai milogit pentru o vorba bună, că ai avea atâta dragoste de dat! Viaţa trece, rămâi cu nişte amintiri… frumoase… urâte… Toate se adună undeva şi le retrăieşti, ai vrea uneori să schimbi totul pentru că amintirile urâte sunt mai multe decât cele frumoase. Dar poţi? Nu, n-ai cum! Aşa a fost să fie, pentru că tu nu l-ai înteles pe celălalt, pentru că el nu te-a înţeles pe tine. Însă nu ai vrea decât să mai existe respect, recunoştinţă, încredere, devotament, loialitate. N-aş putea spune că toate acestea mai există în ziua de azi. Ai pretenţia că măcar dacă exita cineva lângă tine să-ţi fie alături, să creadă în tine, să vadă că ai un suflet frumos, că eşti capabil de orice pentru a-l face fericit. Păcat că aşa ceva nu se întâmplă şi tot alergi pe un drum presărat cu idei aiurea, cu gânduri care te strivesc, cu lacrimi amare care îţi curg pe obraz fără să vrei. Şi anii trec, viaţa se duce, amintirile, rele sau bune, vor rămâne în inima ta întotdeauna. Răutatea te va înconjura mereu, la fel ca şi indiferenţa. Într-o zi te vei întreba ce cauţi aici, ce mai speri, ce mai vrei? Cine va găsi raspunsul la aceste întrebări?

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

5. În fond destinul nu se schimbă şi dacă îţi este dat să nu fii iubit, orice ai alege, orice ai spera şi orice ai face pentru asta, nu vei fi iubit niciodată. Te amăgeşti, vrei să mai crezi încă, dar totul e la fel, poate aşa cum a fost mereu, cum a fost şi altă dată, cum îţi este dat să fie, prin destin, prin vieţile pe care le-ai parcurs. Atâtea vieţi trăite la fel, atâtea destine asemănătoare, nimic mai presus, nimic mai prejos, nici o forţă care să atragă ceva pozitiv în jurul tău. Dar toate aceste vieţi în care ai dat tot, ca şi în aceasta, în care ai simţit, în care ai avut numai amăgire, tristeţe şi uneori speranţă…Ce ai greşit? Te dedici, renunţi, ai face orice pentru cel pe care-l iubeşti. Şi unde ajungi? Anii trec pe lângă tine, nimic nu mai e la fel, fiecare îşi va vedea de drumul lui chiar dacă tu te-ai oprit din cale ca să-l asculţi. Doare! Doare mult! Însă tot acest timp nu se va mai întoarce niciodată, oricât ai vrea să-l aduci înapoi! Totul a trecut, ai o singură viaţă, trebuie să treci peste toate, să te descurci şi să mergi mai departe! Sau nu. Au existat odată toate: valurile mării, iubirea, tinereţea… s-au dus! Ce a mai rămas? Să aşteptăm să îmbătrânim, melancolia, amintirea bucuriilor de altadată, tot ce a fost, vom preţui fiecare clipă trecută, fiecare sentiment pe care l-am avut, fiecare clipă de fericire pe care am avut-o.

6. Eşti al meu în visele mele, în nopţile mele singure, mereu alături, parcă aparţinând mie cu toate că eşti al altcuiva din propria ta voinţă. Aştept noaptea care te va aduce la mine, clipa necunoscută în care vei fi aici, chiar şi dacă numai cu o jumatate din sufletul tău. Am învăţat să mă mulţumesc cu tot ce îmi poţi da, am învăţat să te iubesc aşa cum vrei tu. E nesfârşit de greu! Chiar şi tu o şti prea bine, uneori eşti înspăimântat de această greutate dusă de umerii mei destul de fragili. Mă înţelegi perfect şi şti ce simt însă nu vrei să recunoşti cât suntem de departe şi totuşi atât de aproape. Contradicţii nesfârşite, depănăm firul unei poveşti frumoase printre relele unei lumi mai presus de noi, mai puternice şi mai nefaste. Eternitate, viaţă, furie, toata această viaţă în care parcă ramânem neînţeleşi, chiar şi unul faţă de altul. Te am lângă mine, te pierd într-o clipă. Te simt aici, nu eşti. Mă iubeşti, te retragi. Te iubesc, mă îndepărtezi. Ne strângem în braţe, ne respingem. Ne arătăm, ne ascundem. Dualism etern, iubire neîmplinită, satisfacţie totală, destin incomplet. Ne mişcăm în tandem, gândim asemenea, mă respingi conştient, te iubesc inconştient.

7. Plecăm în viaţă cu aripile larg întinse. Este uşor să visezi când eşti la început de drum şi toate oportunităţile sunt de partea ta. Este frumos să descoperi atâtea lucruri pe care încă nu le şti, deşi ţi le doreşti. Eşti uimit de ce poţi simţi pentru cineva. O magie specială învăluie aceste descoperiri, şi de aceea marea noastră majoritate ne aducem aminte de primul sărut, de primul dans, prima oara când am făcut dragoste…Dar oare această magie există cu adevărat sau o cream noi mental imaginându-ne ceea ce am dori să fie şi modelând acele momente dupa şabloanele pe care ni le-am facut? Dacă ea există, de ce nu se repetă de fiecare dată când avem parte de acestea? Când şablonul format se îndepartează de ceea ce ne arată realitatea, începem să iubim altfel sau pur şi simplu iubim mai puţin? Se spune, şi se şi observă, că pasiunea scade o data cu vârsta. Oare pasiunea este dată, în mare parte, generaţiei tinere? Nu mai putem fi pasionali după ani de zile de iubire sau obosim să fim aşa? Sau poate ne dorim să o înlocuim cu altceva? Pe măsură ce trăim lângă un om, mai simţim fiecare apropiere, fiecare strângere de mână şi fiecare cuvânt frumos ca la început? Putem scăpa de rutina de zi cu zi şi de plictiseala ce se instalează într-o relaţie? De asta rămâne valabilă expresia „luna de miere“, după care uităm să ne înfiorăm şi pierdem farmecul aparte al începutului unei iubiri, sau al începutului iubirii în viaţă. Suntem noi de vină sau cel de lângă noi nu este persoana potrivită? Ne complacem într-o relaţie care merge bine şi nu avem curajul s-o refuzăm, pentru a căuta acea iubire care ne face să ne simţim fantastic? Fiecare îşi va da răspunsurile pe care are curajul să şi le dea. Dar, într-un fel, fiecare va şti cu siguranţă că există undeva cineva lângă care şi ultimul sărut va fi la fel de intens ca şi primul…

8. Am întrebat, am căutat răspunsuri întrebându-te, căutându-te, iubindu-te, sorbindu-te! Ai fost, de ce? Nu ai văzut că parfumul tău mă inspira, privirea ta mă îmbăta, sărutul tău mă ameţea. Te întreb de ce m-ai abandonat? De ce m-ai uitat? Vreau să ştiu! Explică-mi! Vorbeşte-mi! De ce s-a întâmplat atât de brusc, atât de trist? Ajută-mă să înţeleg, să pot trece peste tot, să te uit, să te pierd, să nu mă mai doară gândul tău, să nu mă mai mişte dorul tău, să nu mai plâng, să nu mai simt, să fiu eu! Tu simţi acum alt ritm, pentru altcineva… Inima iţi bate pentru ea, buzele tale acum le sărută altcineva! Îi şopteşti aceleaşi vorbe pe care mi le şopteai mie… Mâinile tale mângâie alt trup! Respiri pentru ea… Nu e uşor să uit ceea ce am trăit, ce am simţit, ce am iubit. Nu ştiu de ce! Te privesc şi azi cum treci, taci, priveşti… Iţi este bine! Aş vrea să recuperez timpul pentru tine, să-ţi sărut buzele, să-ţi simt din nou inima cum bate pentru mine! Cum să opresc timpul ce fuge atât de repede? Aş vrea să fiu umbra ta, aş vrea să fiu ploaia ce îţi cade pe piele, să fiu vântul ce-ţi mângâie buzele, să fiu lumina ta privindu-te, să fiu gândul tău! De ce a trebuit să te cunosc? De ce ai apărut ca o stea şi ai dispărut? De ce simt această durere ce mă sufocă? De ce nu te pot uita? Nu stiu, de ce?

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

9. Daca aş fi avut câte o bucăţică din tine, de fiecare dată când am adormit cu tine în gând, acum te-aş fi avut lângă mine… Aş vrea acum să mă trezesc cu un sărut, cu tine, să-ţi spun că te iubesc, să mă atingi, să nu conteze nimeni altcineva în afară de noi. Te iubesc!!! Eşti prima dragoste nebună ce sufletul mi l-ai luat… mi-ai luat şi sufletul cu tine când te iubeam cu adevărat! Mă trezesc cu gândul la tine… mă gândesc toată ziua la tine… adorm cu tine în gând… te visez… dar tot îmi e dor de tine… Oare de ce? Dacă aş mai avea dreptul la o singură gură de aer mi-aş ţine respiraţia până ajung la tine să îţi spun că te iubesc… chiar cu riscul de a muri… Tu reprezinţi frumosul, blândeţea şi gingăşia din viaţa mea. Fără tine viaţa mea ar fi cenuşie, dar cu tine… e vie dulce şi colorată. Mă rog numai la un lucru, să pot şterge o singură zi, un moment în care va trebui să mă uit în ochi tăi pentru ultima dată şi să-ţi spun adio… ca pe o lacrimă… În fiecare zi lipsa ta pentru mine este un chin şi nu-mi doresc decât să te am din nou lângă mine. Te rog întoarce-te şi rămâi cu mine… TE IUBESC!!! Aş vrea să fiu o pernă moale ca un fulg, să dormi cu mine-n braţe şi să nu mă laşi chiar daca eu… aş încerca să fug.. Durerea ce o port, nu pot s-o mai suport, în lacrimi mă topesc în lacrimi mă trezesc… de ce oare TE IUBESC ? Inima mea e ca un templu… intri te rogi ăi dacă meriţi rămâi! Tu niciodată nu ai intrat, nu te-ai rugat şi totuşi ai rămas… Sunt departe de tine şi-ţi duc dorul. Clipele până la revedere îmi par nesfârşite şi doar amintirile noastre îmi mai înalţă sufletul către lumea fanteziei! Ai grijă de zâmbetul tău, de buzele tale, de sufletul meu… Ai grijă de inima mea… Ai grijă de noi şi de dragostea noastră…

10. Aş vrea să fiu zăpadă, să mă topesc pe trupul tău, să mă evapor şi să ajung în cer, să le spun îngerilor că şi pe Pământ există Raiul. Te iubesc! Toată dragostea ţi-o voi dărui, până vom pluti peste nori, căci doar tu eşti singura pe acest pamânt pe care o voi iubi mereu! Dintre toate prietenele pe care le-am cunoscut tu eşti cea pe care nu vreau să o uit, şi dacă mor înaintea ta, voi ajunge în Rai şi te voi aştepta… Când o să ne întâlnim vreau să te sărut dulce, când o să dormim vreau să te ţin în braţe. Eşti îngeraşul meu şi vreau să am grijă de tine. Îmi lipseşti mult… Am să-ţi spun un cuvant care doare: IUBIRE, pentru el există remediu prin: dragoste, încredere, devotament, sinceritate, suflet, iar pentru mine acest remediu eşti tu… E noapte şi sunt atât de singur; iar gândul meu e cu tine mereu… aş vrea să te simt aproape, să mă ţii în braţe şi să-ţi spun cât de mult te iubesc… Nu pot să respir când nu eşti lângă mine pentru că tu eşti aerul meu! Mă trezesc cu tine-n gând, adorm la chipul tău visând, dar tu n-ai vrut să fii a mea, chiar daca eşti dragostea mea.

11. Dacă tu pleci totul se duce, se duc iluziile mele şi cu ele rostul meu. Dacă tu pleci viaţa mea este cea care se va duce. Dacă tu pleci sufletul meu se va duce ca şi soarele când vine noaptea! Se spune că omul crede în ceea ce îi place, iubeşte şi nu mai poate trăi fiind departe de acel obiect, aşa că acum eu cred în tine! Dacă aş fi o plantă aş vrea să fii apa mea, să fii soarele meu, aş vrea să fii însăşi viaţa pentru mine. Te iubesc şi te voi iubi mereu. Sunt frunze ce nu cad oricât de tare ar bate vântul… sunt inimi ce nu se despart nicicând, chiar dacă sunt departe!!! Departe eşti de mine, de nu te mai zăresc, departe ori aproape, eu tot te mai iubesc! Cineva TE IUBEŞTE, şi ar vrea să şti că vrea să fie cu tine oriunde vei fi. Cineva TE IUBESTE şi ar vrea cineva să intre în INIMA TA. Te voi iubi şi atunci când mările vor seca… Te voi iubi şi atunci când stâncile se vor topi…. Te voi iubi şi atunci când scurs nisipul vieţii va fi! Dacă mi-ar fi dat în viaţă să iubesc doar de 2 ori, prima data te-aş iubi pe tine şi dacă asta ar fi o greşeala a doua oară aş iubi greşeala. Cât de mult te iubesc nu vei şti niciodată! Îţi pot spune doar că 59 de secunde din fiecare minut de-al meu mă gândesc la tine. E mult sau e puţin? Când vei şti răspunsul se va risipi şi misterul! Iţi mulţumesc pentru că exişti în viaţa mea şi pentru că mă ajuţi să înţeleg ce înseamnă să iubeşti şi să fii iubit. Tu eşti viaţa mea, ziua nu are rost fără dragostea ta, când te-am văzut am ştiut că dragostea încă o victimă a mai făcut!

12. Aş vrea să fiu o lacrimă ce izvorăşte din ochii tăi frumoşi. Dacă ai fi o lacrimă a mea nu aş mai plânge niciodată de teamă să nu te pierd… Un zâmbet nu înseamnă fericire, aşa cum o lacrimă nu înseamnă durere. Poţi plânge când eşti fericită, poţi să râzi când inima îţi plânge!!! Iubeşte căci numai iubind poţi vedea frumuseţile vieţii, astfel vei fi mai fericită şi orice obstacol îl vei trece mai uşor. Tu eşti alintul meu de noapte bună, sărutul delicat al fulgilor de nea, mângâierea tandră a vântului de vară, eşti tot ce am şi voi păstra iubirea ta adânc ascunsă în inima mea. Te iubesc! Noaptea e atât de rece şi întunecată fără tine, nici o stea nu străluceşte când nu eşti cu mine şi mi-aş dori atât de mult să fii lângă mine… Te iubesc! Un trandafir aş vrea să fiu, să te sărut printre petale, somnul să ţi-l veghez până târziu, ca să te simţi şi tu o floare. În razele de soare, eu stau şi te privesc, eşti diamantul care mă face să iubesc, iar în lumina caldă, cu tine mă topesc, aş vrea ca niciodată să nu mă mai trezesc. Mă gândesc la tine aşa cum se gândeşte un copil la viaţă, te doresc aşa cum doreşte un însetat un strop de apa, mi-e dor de tine aşa cum îi este dor omului de libertate… TE IUBESC!

13. Cu timpul am început să înţeleg… este eternitate, dar este în acelaşi timp efemeră. Implică totul, în momentul în care iubeşti cu adevărat. Şi după despărţire doare şi, cel mai mult, suferinţa este la fel de intensă… dar te poţi vindeca de ea, în cazul în care conştientizezi că ai încercat tot ce ai fi putut încerca şi ai reuşit să-ţi răspunzi la cea mai mare parte din întrebările ce survin invariabil în asemenea cazuri. După această fază, poţi merge vertical, poţi privi fără ură oamenii, devii împăcat cu tine şi cu ceilalţi. Este foarte curios, dar eu am avut nevoie de cunoaştere, de elucidarea unor curiozităţi, altfel nu aş fi reuşit să-mi revin complet… Este bine să iubeşti pentru a te cunoşte pe tine şi pe cel de lângă tine, este bine să lupţi pentru o relaţie, şi este bine să şti când trebuie să închei o poveste pentru a începe o alta…

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: www.terapiam.ro

14. Clipele când eram împreună, clipele când tu erai acolo… totul era un început, un început pe care ni-l doream amândoi, un început în care cuvintele nu erau spuse, cântecele nu erau cântate… Şi atunci îmi amintesc de tine, cum era când dragostea era a noastră, cum trăiam amândoi pentru o iubire, o iubire numai pentru noi, o dragoste numai a noastră şi, mai presus de orice, îmi amintesc cum îmi ofereai această dragoste. Numai când am simţit că inima mea e liberă, numai şi numai atunci, am putut să ţi-o ofer ţie, iar atunci tu ai fost totul pentru mine, ai fost mai mult decât orice a existat în viaţa mea vreodată. Nopţile, zilele, toate clipele acelor ani au fost fierbinţi, pictate în culori care umbreau până şi răsăritul soarelui… însăşi lumina zilei. Toate cuvintele, visele şi lacrimile sunt şi acum vii în amintirea mea şi aşa vor ramâne pentru tottdeauna. Am creat o eternitate, o eternitate de iubire, de fericire, de bucurie si de extaz… Viaţa însemna din nou ceva, ne doream să trăim pentru că suntem împreună, fiecare zi e o pagină dintr-o viaţă şi asta numai pentru că îmi aduc aminte cum eram când iubirea însemna totul şi cum îmi ofereai dragostea ta. Abia atunci am simţit cu adevărat că pot fi a ta şi am fost a ta aşa cum şi tu ai fost al meu!

15. Şi asta pentru că au ambiţia să păstreze ceea ce au şi perseverenţa de a merge împreună mai departe, chiar dacă nu totul este perfect. Câtă înţelegere îţi trebuie pentru a parcurge un drum în doi, câtă răbdare, câte sacrificii trebuie să faci, câte compromisuri? Trebuie să laşi mult, foarte mult, de la tine. Uneori te doare sufletul şi te îndoieşti dacă e bine sau nu să mergi mai departe într-o relaţie care scârţâie. Însă încerci să te salvezi pe tine, încerci să salvezi totul, pentru a continua să trăieîti aîa cum te-ai obişnuit. Surpriza pe care o poţi avea (o surpriza mare!) este că poţi face toate astea pentru a constata la un moment dat că tot ce ai făcut a fost în zadar, că totul e degeaba, că ai trecut peste lucruri grave, contrare principiilor tale, numai pentru a ajunge la fapte şi mai rele, la compromisuri din ce in ce mai mari, care se sfârşesc trist. Omul de langa tine, omul pe care credeai că îl cunoşti, devine într-o zi un străin şi începi să te întrebi ce cauţi acolo, cu el, de ce perşişti într-o relaţie care nu are nici un viitor. Omul acela îşi arată o altă faţă, o faţă deloc frumoasă, chiar neaşteptat de urâtă. Desigur, ţi-ai tot spus că nu trebuie să abandonezi, că răul se poate repara, că poţi să treci şi peste asta, că poţi uita, că poţi visa în continuare să ai ce îţi doreşti. Întrebarea este: până când?

16. Priveşte-mi chipul emoţionat, priveşte-mi chipul îmbujorat, nu am anticipat iubirea, nu am crezut că mă voi îndrăgosti şi că te voi iubii… Nu am ştiut că doare atât de tare, priveşte-mi tăcut emoţia, priveşte-mi tăcut trupul cum te doreşte, ascultă-mi respiraţia… simţi… cum te doresc… de fiecare dată, te doresc, şi de fiecare dată când te aud îmi spun: nu, nu nu nu te implica… Mă tem, mi-e frică… Ia-mi suflarea şi du-o departe, ia-mi sufletul pentru că nu vreau să mă trezesc din nou singură, tristă, dezamagită! Spune-mi un loc secret al inimii tale, pe unde să mă pot strecura să-ţi iau suflarea s-o duc departe. Doar lacrimile mele ştiu, şi speranţele, şi rugiile, şi întreb: unde eşti? Unde sunt clipele cu tine? Unde te-ai ascuns? Unde e zâmbetul strengăresc? Şi de ce nu pot fi acolo unde eşti?! Îţi văd faţa, te sărut… amintiri plăcute ale unor zile uitate demult. Aş face orice doar să fiu acolo în trecutul cu tine… pentru o clipă… Acolo unde eşti tu… să dansăm cu luna, aşa cum făceam, aşa cum te iubeam, aşa cum mă iubeai. A fost prea frumos, a fost mult prea trist şi dureros… Ating acel gust rămas pe buzele mele, ating trupul mângâiat de tine. Ţi-am dat tot… nu mai am nimic. Mă adâncesc în această singurătate… doar pe ea o cunosc şi ea mă ştie pe mine…

17. Mai şti, iubitule (îţi spun în continuare aşa, deoarece asta vei fi pentru mine mereu), când îţi spuneam că aş face orice pentru tine??… Şi chiar asa e… Dar ORICE s-a dovedit a însemna să te las să-ţi trăieşti viaţa, fără să-ţi mai fiu alături. Deci accept despărţirea din dragoste, din prea multă dragoste. Oricum tu poate ai considera-o obsesie… deşi nu e. Aş vrea să facem un partaj, în urma căruia tu să iei totul, chiar şi amintirile… să iei totul… Ceea ce mă doare mai tare e faptul că ştiu, simt că mă iubeşti şi mă întreb uneori cum ai puterea să rezişti. Ştiu că rivala mea cea mai de temut e munca… munca, cea care te-a acaparat cu totul. Vanitatea te face să mergi mai departe, să treci peste tot ce te-a făcut fericit. Poate într-o altă viaţă vei alege dragostea?!…

Psiholog Daniel Cristea

Citeste mai mult: www.terapiam.ro