Din suflet pentru suflet

Dincolo de fiice, iubite, gospodine, femei de afaceri, cu sau fara copii…suntem mame! E o calitate sau o misiune pe care o luam cu noi inca de la nastere (ca o prelungire a cordonului ombilical) ca sa nu fim singure pe lume-o maternitate mai mult sau mai putin fatisa care pe tot intregul vietii se hraneste din propria noastra energie.Si uite asa, dincolo de responsabilitatile noastre cotidiene, ne pomenim ca la fiecare sfarsit de zi suntem mai obosite, fara a sti de ce.Nici eu nu stiam pana deunazi cand, rememorand clipele existentei mele, plina de iubire pentru tot ce este creatie, obosita de aceasta dulce povara, am descoperit secretul!

Ei bine, noi femeile, toata viata, sub semnul eternei maternitati cu care ne-am nascut, incercam sa creem o imagine idilica asupra universului prin care pasim-nu care cumva sa pice vreo amarata de vina pe umerii sotului , al prietenului , al colegului …”lasa, eu sunt un mic Dumnezeu care le poate duce pe toate in schimbul unei mari iubiri”! Fals!

Cu fiecare zi, renuntam la cate o particica din noi, ne descompunem si ajungem la concluzia ca uitandu-ne in oglinda nu mai vedem nimic cand incercam sa ne regasim chipul, nu vedem decat ambitii, dorinte, frustrari, macinari ale celor de pe langa noi, simple cioburi adunate intr-o rama!…

Si daca ar fi sa-i dau un nume acestei “oboseli” as numi-o simplu-”dulcea povara a unei eterne maternitati” sau poate “sindromul Hera”!         

  Poate gresesc! Poate aceste randuri nu sun perfect literare! Sunt insa cu siguranta izvorate din experienta personala a celui care, sleit de puteri , s-a hotarat sa rupa tacerea, asternand aceste randuri!

Irene

Cu siguranta am fost cu totii indragostiti macar o data in viata! …Si cu siguranta, macar o data in viata ne-am scuturat de povara durerii resimtite la “plecarea” acestei iubiri! Pentru ca da, daca ati observat, toate se supun aceluiasi tipar…sunt pasagere, efemere! Dar sigur, sunt putini cei care au simtit acut nevoia unei iubiri eterne, a iubirii absolute! Fiecare dintre noi avem o menire! Multi poate nu o stim sau doar avem iluzia ca o stim! Eu, daca as fi intrebata ce urmaresc, as raspunde(de catava vreme incoace) ca vreau sa descopar reteta iubirii absolute si sa o impartasesc tuturor din preajma mea! Dragii mei, oricat ne impotrivim de tare, “santa simplicita” este cuvantul de ordine al acestei iubiri! Cele mai frumoase, mai profunde lucruri se ascund sub simplitate! Cand vom reusi sa rezistam tentatiei de a ne schimba pentru a place omului iubit, inseamna ca am descoperit intelepciunea, busola care sa ne orienteze spre drumul cel bun! Cand vom reusi sa iubim chiar si atunci cand suntem refuzate inseamna ca am mai facut un pas! Cand vom reusi sa-i iubim dorinta de libertate inseamna ca suntem chiar mature! Iar cand vom invata sa ascultam tacerea, cand vom descoperi ca ea este formata din mult mai multe cuvinte decat oricare dictionar, cand vom sti ca ea ascunde mai multe sunete decat cel mai lung concert, cand vom avea timp sa ne aducem aminte ca Dumnezeu a creat lumea in cea mai deplina liniste, simplu,, fara chinuri, inseamna ca deja am inceput sa gustam din ceea ce se cheama iubire absoluta…si atunci cu siguranta nici o disparitie fizica nu va va mai putea indeparta de omul iubit pentru ca el va fi deja in sufletul vostru! Si cand o veti simti rece ca fiorul pe care-l simti ca sa nu faci zgomot cand se aud pasii omului drag, inseamna ca sigur ati descoperit izvorul iubirii din voi pentru ca nimic mai simplu, este ceva nativ, v-ati nascut cu el dar viata a incercat sa-l ascunda sub bolovani de rautati! 

Antrenati-va zilnic si veti descoperi cu fiecare zi ce trece ca tot pietrisul incepe sa dispara si fiecare por se va lasa racorit, cuprins de binecuvantarea acestui izvor minunat, numit IUBIRE!

Irene

O zi oarecare, din ce in ce mai neagra, a secolului 21! O zi care incepe cu o imagine in oglinda a unei femei, de fiecare data alta, de fiecare data din ce in ce mai incetosata!Nu! Nicidecum un “outside”, e un veritabil “inside”-folosind termeni de actualitate(reci, seci, metalici)! Nu e oglinda bunicii in care ne reflectam inocenta, e oglinda sufletului in care, printre mal, rautate,intrigi,droguri, abuz, incercam sa salvam fiecare dintre noi mostenirea materna,feminitatea! Nu dragilor, nu e o simpla literatura, nu e una din seriile de carticele de doi banuti care ne-au umplut amintirile copilariei, este doar o forma de recunostiinta pentru fiecare dintre cei care, trecand pe langa mine, o anonima, una din multele femei care nu se mai mandresc decat cu dreptul de a fi egale in “obligatii” cu barbatii, se debaraseaza pentru o clipa de diploma pentru care au muncit, isi calca pe inima si se transforma pentru o clipa din colega, clienta, pacienta, in prietena mea (asta dupa ce cantareste rapid….e mai bine, e mai crestinesteste, e mai prietena sau mai clienta)!Drag pasager prin viata mea,poate nu ma crezi in totalitate, dar  dincolo de balansul intre agonie si extaz, intre creativitate si depresie, disperare si speranta, simpla, cumintea senzatie de a fi recunoscatoare, impresionata(si asta e mult prea putin fata de ce pot simti la un telefon, la auzul vocii tale), la un gand, la orice semn de atentie, de prietenie a ta… iti poate arata dimensiunile incomensurabile ale golului ce se cere umplut in suflet! Priveste cu atentie! Poate ti-este ceva recunoscut-vreo carare, vreo groapa care parca are ecoul propriei tale dureri! Pana la urma, toate golurile au aceeasi forma-a unei inimi zdrobite si refacute, plina de dureri, amintiri, bucurii si tristeti!Ce bine ar fi ca fiecare zi sa o incepem si sa o sfarsim cu aceeasi fraza:<< Ce noroc am avut cu tine, cel absolut inegalabil!>>.!A! Daca n-ai simtit, daca n-ai auzit, daca n-ai vazut ma dau la o parte ca sa descoperi ceva ce s-a transformat din speranta in lacrimi, din lacrimi in seceta, din seceta in arsita…numai ca toate astea sunt inchise de mine cu un lacat care are un cod stiut numai de mine”simtul umorului-negru, englezesc”ascuns in spatele unor acorduri de mult uitate ale unei melodii…parca batrane…parca de dans…care invita pasi tineri spre un viitor inca necunoscut(trebuie sa parcurga tot ringul ca sa il vada!!!).Nu pleca! Te-ai speriat? Ti se pare o voce cunoscuta? Da, se prea poate! Ai curajul sa recunosti…E vocea din mine,din tine…e vocea unui copil care vrea sa sparga tot ce e urat, meschin, ca sa duca un mesaj simplu, din partea unui matur nebun in curajul si disperarea lui..” Nevoia de fericire este vesnica…ca o tinerete fara batranete…se intinde de pe un taram nepamantean pe unul pamantean…trebuie doar sa crezi ca exista cate un constructor pentru fiecare pod… fericirea din noi! “ As da orice sa pot prinde aceasta zi! As fi fericita sa stiu ca macar copilul meu va face un ritual din asemenea zile!Si totusi stiu ca va veni…si cu cat o simt deznadajduit mai departe de mine, cu atat lupt cu mai multa creativitate pentru Univers, din energia mea…si mai ales nu numai! Inchei aceste randuri cu o dorinta simpla…ca intr-o buna zi , uitandu-ma in aceasta oglinda sa vad un Curcubeu ..si-atunci voi fi stiut ca Dumnezeu si-a intors fata spre mine, ca mi-am invatat lectia magie cifrei 7, ca am atins al 7-lea nivel al iubirii, ca mi-am gasit in omul de langa mine copia perfectiunii mele! Va iubesc, va respect si mai ales va sunt recunoscatoare voua, fiecareia dintre femeile acestui secol si  Va rog, sa fim ingaduitoare, obediente, iubitoare, calde cu tovarasii viitorului nostru!Numai asa vom putea scrie “lectia echilibrului”! 

Irene

…Secolul 21!…Suna ca o numaratoare inversa…2-1-   si apoi poate fi un mare nimic!

Asa ca m-am gandit sa lanses nu un sos ci un Sys ( save your soules) , adaptat la globalizarea actuala!...N-am gresit, n-a fost nimic intamplator cand in loc de binecunoscutul Sos am scris Sys ! Daca primul primeste raspuns, statistic vorbind, de fiecare data, cel de-al doilea (Sys)  nu numai ca ramane fara raspuns dar cu greu poate fi identificat, nu este la fel de sensibil la mii de stimuli din
afara ca primul.Cred ca numai "bobarnacul" colectiv sau "fleshul" interior il poate ridica spre lumina, il poate transforma intr-un semnal de alarma(e ca o deviere de traiectorie spre una normala, naturala, fireasca).Salvati-va Sufletele, salvati "copilul" din voi, inainte de a-l omora cu buna stiinta, sau din lipsa de timp, sau dintr-un absurd, impins dincolo de limitele naturale, puritanism.Poate o sa va intrebati de unde atat furie, continuarea caror ganduri personale  ascunse, se afla in acest inceput de  Alarma .

Simplu! Dincolo de experienta personala(e, nu te gandi la cine stie ce catastrofe, dar fiecare are drama lui personala, majora...ce ne-am face daca toate ar fi la fel-n-ar mai exista cel putin unul sa gaseasca sfaturile de rigoare), se afla groaza in fata unei adevarate curse de indiferenta, a unei vanatoare de senzatii tari(emotii negative, expuse public, selectate de parca ar fi unicat, parca am trai intr-o lume monocolora-de negru), de emisiuni (din pacate extrem de putine)de psihologie("sunt doar comerciale")....si nimic din astea nu ne trezeste, nu ne face sa redeschidem ochii in fata flagelului care ne inghite proprii nostri copii!

Suntem egoisti, inchistati in problemele noastre care nu lasa loc iubirii, caldurii, intelegerii, intelepciunii, ne creem inconstient propria noastra carapace in fata copiilor nostri din dorinta ascunsa de a-i feri de probleme fara a ne da  seama ca fata,ochii nostri reflecta perfect ceva trist, mohorat si ceea ce nu se vede,se transforma in povete, in ironii de genul"sentimentele,iubirea?!....e, lasa , vezi tu   ce e, ceva acolo, o simti si trece" si speram , mut,in sinea noastra ca poate destinul sau poate intelepciunea lor formata din mers, furata ii va feri de necazurile pe care fiecare le-a avut dar nu pentru ca au fost indrumati(asa cum ne place sa credem intr-un spirit de fronda-atentie, tipa copilul din noi, isi cere drepturile) ci pentru ca si astea fac parte din drumul sinuos al vietii si ca le-am fi trecut daca am fi stiut sa nu ne pierdem credinta in iubire!
Credeam ca odata cu democratia,cu castigarea libertatii-in primul rand mentale-, se vor aseza relatiile dintre parinti si copii altfel,credeam ca tot ceea ce nu puteam indrazni inainte, ne vom mandri ca apucam s-o facem.Ei bine,nu! 

Educatia sexuala se face pe furate pentru ca ne place  sa ne pastram castitatea noastra  dinainte. Si uite asa una peste alta, copii sensibili care pusi in   fata unor probleme  radicale pentru ei, ajung sa faca doi pasi(unul de incercare de a-si obloji ranile, prin refugiu in bratele mamei....care nu sunt momentan disponibile..."lasa ca mai vorbim noi si maiine"...al doilea pentru amanarea in eternitate a unui maiine care pentru el nu va mai fi).Si continuam aceeasi greseala,rugandu-ne daca mai avem timp, daca mai stim sau daca mai avem curajul s-o mai recunoastem si pe asta(desi de Dumnezeu nu ne putem feri,pentru ca EL e in noi), sa nu ni se intample noua acea nenorocire care s-a abatut asupra altora si isi promit ca daca nu azi, poate maiine sau poate intr-o alta zi isi vor face si ei timp pentru copilul de langa ei si poate, daca le-o mai ramane timp si pentru copilul lor!

Gresit...Cand veti aprinde lumina in camera copilului din voi, vraja, cosmarul va fi pe jumatate destramat pentru ca acea lumina va fi vazuta pe mai departe de copii nostri! Si acea lumina poarta un   singur nume...daca nu va place  Iubire,  atunci macar Lipsa de indiferenta, Curaj! 

Dar credeti-ma adevaratul nume care isi are originea in inceputurile acestei lumi este totusi Dragostea!

Si propun, cat inca nu e prea tarziu, cat inca ocupam(dupa cum am auzit la televizor, conform unor statistici) locul 24 din 34 in randul tarilor cu suicid ca fenomen destul de frecvent intalnit, sa infiintam pe langa  Organizatioa Mondiala Pentru Drepturile Copiilor si Organizatia Pentru Cei Care Au Fost Candva Copii I...caci cred ca din pacate ne aflam nu numai in fata unei rasturnari a polaritatii pamantului ci si in fata unei mari drame-aceea de a ne apleca urechea la ajutorul pe care dragii nostri copii,mult prea adultii nostrii copii sunt dispusi sa ni-l dea pentru a ne putea adapta in aceasta lume creata de noi(dupa imaginea fiearuia dintre noi)

Irene

Nu l-am intitulat deoarece nu stiu despre ce sa vorbesc mai intai. Sa incepem cu tiparele……. Multi dintre noi traim cam aceleasi etape ca si inaintasii nostri – ne nastem, crestem, ne instruim, avem o cariera, o familie mare – parinti, bunici, frati, unchi, matusi, verisori, o familie mica – sot si copii, pe care ii crestem si instruim, incercam sa ii ghidam cu mai mult sau mai putin succes, ne pensionam,  suntem  mai mult sau mai putin multumiti de tot ce am facut in viata, murim…….. Cu alte cuvinte cam acelasi tipar…. Suna cam searbad si  previzibil, dar putini dintre noi reusesc sa depaseasca aceasta conditie.           

  Desi nu sunt o femeie conventionala, am incercat cel putin la capitolul copii sa respect regulile. M-am casatorit cu un barbat pe care il iubeam, aveam o familie mare langa mine, am asteptat momentul in care am convenit amandoi ca ar fi bine sa avem un copil, am facut dragoste si ………. am ramas insarcinata! La inceput nu am stiut nici unul cum sa reactionam, aveam si ceva probleme financiare si de cuplu, dar am reusit in final sa acceptam ideea – cel putin eu (mai ales ca se intamplase dupa o perioada de aparenta sterilitate de vreo cinci ani)!

Dupa prima luna de sarcina, am anuntat familiile mari despre vestea cea buna, dar toti ne-au zambit politicos si fara entuziasm! Intr-o perioada extrem de scurta, s-au acutizat problemele de cuplu mai vechi, au aparut probleme financiare grave, ne-au “ajutat” un pic si familiile noastre si …….. lovitura de teatru – la inceputul celei de-a doua luni de sarcina ne-am despartit! El a plecat fara sa se uite inapoi, cu lucruri si amintiri cu tot! Am incercat sa trec de moment cu speranta ca totul nu este decat o neintelegere trecatoare, ca s-a speriat de ideea concreta ca va avea un copil, ca s-a saturat de neintelegerile noastre! Nici nu mi-am pus problema ca nu voi avea ajutorul familiei mele si al prietenilor mei mai vechi! Dar iata ca in cursul celei de-a treia luni de sarcina ma asteptau surprize si mai mari …. Intr-o dupa-masa calduroasa de vara primesc o citatie de divort din partea sotului meu si, pentru prima oara, imi dau seama ca totul a inceput sa se darame in jurul meu! Prietenii mei au inceput sa dea semne ca ma evita, disparand cu totul in final, mai ales ca niste angajament financiare mai vechi au inceput sa isi arate coltii! Am incercat sa ma sprijin pe ce imi mai ramasese ……… copilul si familia cea mare!

 Din cauza stresului extrem, am inceput sa am probleme grave cu sarcina si numai amenintarea ca voi pierde copilul m-a determinat sa imi modific ritmul si obiceiurile vechi de viata. La varsta mea (36 ani) o sarcina poate avea multe complicatii de toate naturile, dar cea mai grava cauza a constituit-o starea mea psihica –  furie, resentimente, confuzie – nu intelegeam cu ce am gresit de mi se intampla toate astea, de ce copilul meu nu va avea tata, de ce toate lucrurile care au importanta pentru mine nu inseamna nimic pentru altii. Totul s-a intamplat pe un fond de tristete majora si poate un pic de invidie pentru cuplurile cu copii care parca se vorbisera sa imi apara pe strada in numar cat mai mare! De ce eu ramasesem singura, in timp ce alte femei erau impreuna cu sotii sau prietenii lor? Cu ce eram mai rea decat altele? Sunt o femei peste medie din toate punctele de vedere si am multe de oferit unui barbat! Aceste ganduri m-au macinat timp de sute de ore! Peste toate, s-a instalat un puternic sentiment de culpabilitate – caci numai eu puteam fi de vina pentru ca sotul meu a plecat de langa mine, pentru ca prefera o femeie care nu se ridica la nivelul meu, dar care se pare ca il face fericit…

De regret imens ca nu am observat la timp ca relatia mea de cuplu se ducea de rapa ……. De dor intens de sotul meu, de amaraciune ca nu putem fi impreuna la evenimentele legate de sarcina si nasterea copilului …. De frica teribila ca ii voi fi facut deja copilului meu un rau prin faptul ca nu va avea tata, ca nu voi sti sa ii explic de ce are doar un parinte, ca poate nu voi fi destul de rationala legat de adevaratele cauze ale divortului nostru si mai ales de faptul ca ma gandeam ca cel mai urat lucru ar fi sa imi indepartez copilul de tatal lui, desi relatiile mele cu acesta din urma aveau sanse minime (citeste inexistente) sa se repare vreodata!Si, cum nici un necaz nu vine singur, familia mea cea mare, mai tineti minte, cea de care va povesteam la inceput, s-a gandit nitel mai bine, si, dupa ce-a ascultat confesiunile unei viitoare mamici singure, si-a reconsiderat pozitia…… Adica a abandonat-o total….. Poate vreti sa stiti la ce se referea confesiunea! La o dorinta marturisita si venita din suflet de a se impaca cu tatal copilului ei daca se poate … Cred ca am uitat sa va mentionez faptul ca m-au “ajutat” foarte mult si in operatiunea “despartirea de barbatul nepotrivit”! Pacat, se pare ca vor pierde ocazia de a se bucura de copil in calitate de bunici, unchi si matusi! Asadar, in acest moment am ramas doar cu … copilul meu si cu cativa prieteni care m-au ajutat enorm in refacerea psihica si carora le raman datoare inmiit!

Viata mea s-a umplut de soare in dupa-masa cand a miscat bebe.. De atunci am un companion activ de viata  si am constientizat realmente prezenta unei vieti in mine… A fost printre rarele dati cand am fost fericita de conditia mea de femei… Tot de atunci ne bucuram amandoi de fiecare dimineata de vara si incercam sa trecem cat mai bine peste toate incercarile… Sunt convinsa ca va fi bine in final, ca nu voi fi singura – cativa prieteni buni fac mult mai mult decat doua familii indiferente – in aventurile ce vor urma si, poate, cine stie, pana la nastere vom fi trei …oameni fericiti!!

O mamica singura

Dor de tine si de clipa plina,

Dor de ieri si de lumina,

Dor de zi si dor de mine,

Dor de lacrimi, dor de bine… 

Intre noi e inserarea

Pan` la noi-insingurarea

Dispre noi e luna plina

Nu am ani, nu am nici vina …

ca a fost si n-o sa fie,

Ca mi-e dor de-o amintire,

Ca mi-e inima de piatra,

Hai

Sa mai iubim o data! 

 Mihaela

…sunt doar un gand de toamna din gandurile vremii si am ras cu plans de orga numai sa te repet, m-am inserat in vorbe, te-am regasit pe tine si m-am pierdut intrega in suflet de poet

.….pornirea mea e brat de mere coapte, e vertical descantec la poarta ta rai, e dezvelire calda de amiezi in pumni de iarna, e fruntea mea plecata spre coamele cai

.…pornirea mea e « buna dimineata », e ziua care cade mereu intr-un amurg, sa-mi insereze ploapa cu linistea si visul, sa te rostesc cu soapte, sa-ti spun clar cine sunt

……Vezi tu…pornirea asta e prea devreme in mine, e cantecul de viata pe care il astept : ca eu sa pot fi ruga pe care o port cu mine, nu caut decat « psalmul » pe care sa-l citesc

.…..Rezeama-te cu zeii de clipele prelinse, printre o ancorare de zambete tarzii, ramase pe la tarmuri, durate langa vise, unduitoare valuri de inchinaciuni pustii.Si fii, din nefiinta, hotar de alb de luna, despovarat descantac ca neaua de pe cai, rostit cu glas de soapta din capatai de bruma si inchis in arii albe de cantece de nai

…..Din ziua desfrunzita ce mi-a cazut in palme, din tarmul doar de valuri ramas despovarat.,din visul meu de seara pierdut in asteptare, imi las fruntea plecata,ma indepartez si tac. 

Mihaela

Timpul asta sub care ne ascundem amandoi respiratia

Obosita, de un secol,

Era felul nostru

De a trai…

Zambetul asta de care ne agatam, suspinand, grimasa impietrita

Era felul nostru

De a dori…

Lacrima asta rezemata pe obraji ca o icoana

Era felul nostru

De a fi……

si ne unduiam ametitor de sincer, dinspre descantec spre blestem

Dinspre miazanoapte catre miazazi

Dinspre cer catre pamant

Ca o joaca…

Fara sa-mi simt teama, fara sa o stiu

Un balans ametitor, dinspre iad mereu intors catre rai…

Spulberand, adunand, mangaind, huiduind, ignorand… timpul

Si azi…

Cand unghiile scormonesc cu durere tarana

Cand toamna imi fluiera aprig pe la tample sovairea

Cand mi-au ramas prea putine valuri aruncate la tarm,

Si nu mai gasesc raiul, nici ziua, nici cerul,

Te intreb iubire,

Care e oare.. felul nostru..

De a iubi ?

 Mihaela

Obrazul tau mi s-a asezat in palma !

Cu ochiul stins la amurg

Te bantui desculta in cenusa,

Toamna cu toamna,

Din cumpana in rascruce

Nu, nu te uit !

Prea multe lacrimi mi-au impietrit culoarea

Pana la tine.

Ar trebui sa plangem cu ganduri

Si sa ne leganam pribegi printre morminte

Si tot ne-ar mai ramane un gand

Sa ne dezgroape

Razand… Tarziu… Destinul …

  Mihaela

Mi-au incaruntit potecile

Pe cand stateam la capete de drum

Zdrobind in palme vise….

Nastem grabiti iubiri batrane,

Ne cad zornaind la pamant ispite

Si ne umbrim arcuirea cu un zambet….

Cat praf azvarlit peste vise !

Te pierd prea usor

De parca m-as putea intoarce oricand

Peste clipa de ieri

Cu o alta amintire.

Tu stii…te asteapta anotimpuri invesmantate in culoare, omule,

Te binecuvanteaza fiecare hohot

Ingenunchiat in fata sarutului tau

Si cuvintele ramase descantec

Pentru treceri tarzii.

Mai e timp

Sa narui noaptea

Si sa ascunzi veacul in palme,

Mai e timp

Sa-ti cioplesti in adancuri

Popasuri pentru iubire

Si timpul sa zdrobeascaIn urma ta

UrgiaMai e timp

Pentru o poveste,

Mai e loc

Langa umarul tau,

 Pentru un timp

Mihaela