Din suflet pentru suflet

Cursul «Tehnici de lucru in Psihologia Muncii si Organizationala»  ofera solutii practice in directii precum: examinarea psihologica, recrutare si selectie, evaluarea performantelor profesionale.

Tematica cursului: 1. Profesia de psiholog cu drept de libera practica: cadru legislativ, norme specifice Comisiei de Psihologia Muncii si Organizationala, Codul deontologic al profesiei de psiholog;
2. Analiza muncii: construirea unui model de fisa a postului;
3. Procesul de recrutare si selectie de personal activitate specifica a psihologului din mediul organizational;
4. Examenul psihologic in serviciul privat de psihologia muncii si organizationala;
5. Elemente de statistica in testarea psihologica (validitate, fidelitate, etalonare);
6. Insertia noului angajat: politica de resurse umane;
7. Evaluarea de personal: managementul performantei - scop, obiective, modalitati, beneficii;
8. Politica de sanatate si securitate in munca: examenul psihologic parte integranta din procesul de sanatate si securitate in munca – rolul psihologului clinician.

Obiective specifice: 1. Cunoasterea legislaţiei si a normelor specifice în vigoare ce reglementează profesia de psiholog cu drept de liberă practică în specialitatea psihologia muncii si organizaţională;
2. Deontologia profesiei de psiholog cu drept de liberă practică;
3. Constientizarea impactului pe care procesul de “analiză a muncii” îl are asupra eficienţei managementului resurselor umane si implicit asupra managementului organizaţional;
4. Dobândirea de cunostinţe si abilităţi necesare proiectării unui model eficient de fisă a postului;
5. Înţelegerea procesului de recrutare si selecţie de personal ca proces specific organizaţional;
6. Identificarea impactului pe care îl are un proces eficient de recrutare si selecţie de personal asupra mediuluiorganizaţional;
7. Proiectarea unui sistem de recrutare si selecţie de personal în funcţie de actualul context economico-socialş
8. Identificarea principalelor riscuri profesionale conform Hot. 355/2007;
9. Însusirea unei metodologii de lucru complete în sfera examinării psihologice din domeniul muncii si organizaţional;
10. Cunoasterea sferei de competenţă a psihologului din domeniul muncii si organizaţional.
11. Înţelegerea relevanţei examenului psihologic în stabilirea concordanţei dintre un mediu organizaţional sănătos si securizant si calitatea operatorului uman;
12. Cunostinte de statistică descriptivă şi analiza datelor: Etalonarea
-Tipuri de etaloane (percentile, cote T, stanine, 5 sau 7 clase normalizate)
-Construcţia etaloanelor în 5 si 7 clase (exemplificare: scala Extraversiune din DECAS)
13. Validitate:
-Validitatea de construct si validitatea relativă la criteriu
-Importanţa validităţii unui test (exemplificare: proba de „atenţie distributivă” Praga)
14. Fidelitatea:
-Stabilitate si consistenţă internă
-Importanţa consistenţei interne crescute la un test (exemplificare: IQ)
15. Proiectarea unui sistem eficient de inserţie de personal;
16. Cunoasterea principalelor trăsături ale activităţii de mentoring în actualul context organizaţional.
17. Proiectarea unui sistem complet de evaluare a performanţei;
18. Identficarea unor tehnici eficiente de evaluare a performanţei profesionale;
19. Proiectarea unei scale de evaluare a performanţei cu descrieri comportamentale;

Formatori:Conf. Univ. Dr. Sava Florin Alin: Sef Catedra de Psihologie Universitatea de Vest Timisoara/psiholog principal
Patrut Laura Cristina: psiholog specialist/supervizor/formator acreditat CNFPA
Pora Loredana Ramona: psiholog specialist/supervizorformator acreditat CNFPA

Adresabilitate: cursul este destinat psihologilor ce activeaza in serviciiile de psihologia muncii si organizationala, psihologilor cu drept de libera practica in regim de supervizare/autonom/specialist, studentilor/masteranzilor interesati de domeniul psihologiei muncii si organizationala, persoanelor ce activeaza in domeniul resurse umane dornice sa-si aprofundeze cunostintele.

Certificari: la finalul cursului participantilor li se vor emite diplome de participare creditate de catre Colegiul Psihologilor din Romania; cuantumul creditelor este de 10;
 
Criterii de selectie a participantilor: cursul este destinat persoanelor ce activeaza in domenii profesionale ce implica urmatoarele competente: testare psihologica, evaluarea psihologica a personalului, recrutare si selectie de personal, evaluarea performantelor, instruire/dezvoltare de personal; nu exista cerinte restrictive legate de varsta, nivel de educatie pentru participanti;

Pret: 400 lei;
Procedura de inscriere:
- se achita un avans de 30% (120 lei) in contul Centrului Euroregional de Psihologie Aplicata Timisoara: RO14.BITR.TM1R.ON01.9747.CC01 deschis la Banca Italo-Romena Timisoara; cu mentiunea inscriere curs “Tehnici de lucru Bucuresti” sau la sediul Clinicii TerapiaM, str. Dumbrava Rosie nr. 12 A, sect. 2, Bucuresti.
- participantii au obligativitatea confirmarii printr-un e-mail a platii, e-mail in cadrul caruia se va specifica si numele complet, precum si numarul de telefon unde puteti fi contactati pentru detalii legate de ora inceperii cursului, locatie, etc…;
- restul de 70% (280 lei) se va achita in prima zi a cursului;
- in cazul in care nu se strange numarul de participanti atunci cei care au platit avansul vor primi suma integrala;
- in cazul in care cineva s-a inscris si renunta in ultimele zile de inscriere nu va mai primi avansul inapoi pentru ca a blocat locul;
- in cazul in care cineva s-a inscris si doreste sa participe la curs achitand avansul dar cu 15 zile inainte de organizarea acestuia doreste sa renunte va primi doar 50% din avans.
Studentii beneficiaza de 10% reducere!!!

Calendarul cursului:  15 – 16 mai 2010
Locatie: Bucuresti, Clinica Terapiam
Adresa: Str.Dumbrava Rosie, nr.12A, sect.2( intre Parcul Gradina Icoanei si Piata Spaniei)

Telefon: 021/210 22 06; 0734 082 799

Vreau sa te rog sa privesti lumea prin ochii mei! Vreau sa vezi o zi din viata mea si asa poate o sa ma intelegi mai bine.
Lumea spune despre mine ca sunt un copil. Inca nu pot sa fac diferenta intre un om mare si ce sunt eu. Cred ca un om mare nu se trezeste dimineata cu burtica goala, cu hainutele rupte si cu dorinta de a avea o jucarie.
In fiecare dimineata, mi-e foame, in fiecare zi imi doresc sa am hainute frumoase si macar o jucarie care sa-mi zambeasca atunci cand ma trezesc. As vrea macar sa am patutul meu, sa am destul loc sa-mi intind piciorusele care de multe ori sunt reci pentru ca sosetele de anul trecut mi-au ramas mici sau fratiorul meu mai mic, cu care impart tot chiar si perna mea , are mai multe nevoie de ele.
Dupa ce ma trezesc mi-as dori sa beau laptic, dar, daca nu gasesc, ma multumesc sa astep si incerc sa nu ma ami gandesc. Apoi as vrea sa ma joc un pic, dar jucariile nu sunt de ajuns pentru toti.
Si atunci imi fac o lista intreaga cu lucruri pe care mi le doresc si pe care sunt sigura ca oamenii mari le au:
-un zambet
- un patut al meu
- o perna doar a mea
- hainute un pic mai noi pe care sa le port doar eu
- o cana cu lapte dulce si fierbinte
- si o jucarie adevarata si doar a mea.
Ce bine e sa fii om mare, gandesc adesea. Un om mare , cu siguranta, le are pe toate !
E atat de simplu sa aratam copiilor copilaria adevarata si nu doar una de imprumut!
Te astept! 25-26 iulie 2009 in Parcul Herastrau, Circului, Cismigiu.

Ai in fata ta o femeie mititica, slabuta, firava de-a dreptul, o femeie care tine in brate, cu o mana, o fetita, iar in cealalta mana are doua sacose.
In spatele femeii din fata te sta o viata de cosmar, cand ii asculti povestea ai tendinta sa crezi ca nu poate fii adevarat…
Parintii au batut-o, au dat-o afara in repetate randuri…
Tatal alcoolic, mama neputincioasa si cu teama de a nu ajunge in strada si prefera sa-si sacrifice fiica, sa o alunge mizand pe arma tineretii pe care ea, mama, nu o mai are si pe mila altor oameni. Mila de care ea, mama, nu a beneficiat si nu va mai beneficia…
Fata se marita cu primul venit, cu primul intalnit in cautarile ei de a se afilia undeva, primul care-I va spune ca e frumoasa, ca o iubeste si apoi o baga in casa lui, in patul lui…
El e cel care o contrazice cand ea spune ca e urata, ca e proasta, ca e rea, cand spune ca sigur e ceva in neregula cu ea daca nici macar cei care ar fi trebuit sa o iubeasca si sa o apere-parintii sai, nici macar ei nu au vrut-o. Asadar, e vina ei ca nu e iubita…
El o mangaie si ii da bomboane ca escrocul care ademeneste copilul pentru a-si satisface poftele bolnave…
El, de regula, devine calaretul pe calul alb, salvatorul, dar parintii lui, cei care-i sunt alaturi si l-au vazut pana atunci ca un zeu nu vor langa odrasla mult dorita o cenusareasa.
Nu, nu astea erau planurile lor pentru minunatul fiu, ei vroiau printesa, l-au crescut si pregatit numai pentru o printesa si ii permit doar sa o aduca in casa, sa-si satisfaca poftele, dar nu-i vor permite sa o faca nevasta sa.
El, crescut ca un zeu, stie ca poate obtine ce vrea si el vrea o sluga credincioasa, o femeie care inca e o copila, o umila si supusa care se bucura de orice vorba a lui si care-l trateaza ca un print, care ii da lui tot ca ofranda a gestului lui de a se uita la ea amarata si nevrednica…, iar ea nu pastreaza nimic.
O ia de nevasta, ai lui accepta si se pleaca in fata lui de teama de a nu-l pierde, dar si cei care o alungasera, cei care nu au vrut-o ca fiica incep cu nemutumirile, cu atacurile…
,,Pai p’asta?”
Adica n-ai fost in stare sa ne fii fiica, o data cu nasterea ta sa ai in mana cateva milioane de euro ca noi, nobili parinti, sa nu mai muncim.
Noi, parintii te-am batut, dar nu te-am dat afara, ti-am zis doar sa pleci…
Te-am alungat, adevarat, am fost dezamagiti, nu erai printesa aia printesa, dar tu ce ai facut…
Ne-ai dezamagit iar?
,,Pai cu taranu’, tiganu’, sarantocu’, pai cu ala sa te mariti cand noi te-am crescut ca o floare, frumoasa, zvelta, dar mai ales curajoasa…”
Zici ca cei de acasa, cei care au lasat-o singura, in strada, sunt cel putin de rag nobiliar, dar si ei sunt fix la fel de identici cu sotu’… la fel de bogati, dar mai ales la fel de ,,buni”.
Ce face sotu’? Sotu’ face ce a facut si tatal ei…
Adica poate ca nu bea, dar daca a doua zi dupa ce are acte pe ea are tupeul si curajul sa-i zica sotului sa o ajute, sa care galeata plina ochi cu apa va primi o palma pe celalat obraz, pe obrazul pe care tatal si mama ei il lasasera curat…
,,Esti femeie acu’, e de datoria ta! Plangi?! Na! si Na!
Ai tupeul sa plagi?”
Ea gaseste solutia si cara jumatate de galeata cu apa, dar doar face doua drumuri si pana la urma cea care asigura apa familiei este doar ea.
Multumit, sotu?
Noooooooooo
Sta, priveste si rade:
,,Dupa ce ca arati ca o aschimodie mai esti si proasta. Pierzi timp, cara o galeata plina ochi, o sa faci muschi, o sa arati a femeie (?!), ca apoi sa ai timp sa-mi aduci mancarea, dupa care sa te speli, sa mirosi frumos si sa iti dai jos hainele si sa stai in fata mea plina de dorinta, cu hainele in mana…Eu te invat de bine, dar ce sa stie proasta…”.
Reuseste…
Multumit?
El?
Sotu?
Nooooooooooooooo
Nu vede dorinta, nu vede pasiuneaaa, nu vede daruirea cu care a reusit sa care galeata plina ochi cu apa…, de parca ar fi carat galeata aia pentru ea, sau doar pentru ea…
Nu vede ca isi doreste sa-l mangaie, sa-l dezmierde…
Ea arata ca o obosita…
Ea, se prezinta in fata lui cu ochii tristi.
Pai de ce e trista?
Tristetea ei il infurie…A carat galeata, a adus mancarea, aaaa facut tot, dar el zice ca-i e scarba sa se mai culce cu ea si se intoarce satul cu spatele si adoarme.
Ea, dupa ce a adormit el, ea plange incet, sa nu o auda nimeni, plansul pentru ea este un lux, nu are voie sa planga fiindca daca plange si se plange e rea…Daca are curajul sa-i curga o lacrima va fii aspru pedepsita, dar daca a reusit sa ridice galeata, daca a reusit tot ce dorea el, ce te faci cu lacrimile astea care nu vor sa se mai opreasca…
El, ei, familia ei, familia lui, vor un copil, dar starpitura cum ii zic ei nu e in stare…
Starpitura se imbolnaveste…familai ei, lui, rad, la inceput cred ca se preface ca sa scape de munca grea, munca pe care ei nu au facut-o…
O lasa singura acolo in spital, nu mai rad, dar ii spun ca merita boala, poate moare si scapa si ei de ea, dar el, el printul, isi apara prada si sare si la ei si le explica, ii admonesteaza finut, cum stie el, cu vorbele de ,,alint” gen: ,,oameni de nimic” si le demonstreaza ca e de datoria lor, a mamelor, a ei si a lui, a femeilor, sa aiba grija de ea, de sclava lui…
N-au grija, dar cand starpitura se incapataneaza sa nu moara o primesc acasa cu vorbe mieroase: ,,am plans si ne-am rugat pentru tine, dar n-am avut cum sa venim sa-ti aducem o farfurie cu mancare pe patul de spital fiindca stii si tu ca noi muncim si nu am avut timp…, dar stim noi ca tu esti descurcareata si puternica si pana la urma doar nu ai avut orgoliu si demnitatea sa nu mori de foame si ai primit mila celorlalti bolnavi, mila familiilor celorlalti…”
Ea tace, dar el in seara asta e cu fata la ea, face dragoste cu ea si ea va rodi…
Ce conteaza ca e bolnava? El o doreste, e dovada lui de iubire…
Ramane gravida.
Esti gravida? Eiiiii, daaaaaaaa…
La asta nu ne asteptam….Starpitura face copii, auzi si tu…Pai nici nu ne-am gandit pana acum la asta, pana acum ne amuzam ca ea isi poate dori copii. Auzi tu, copil ii trebuie ei…
Ce nenorocire!
Esti gravida?-zice el! Asa, si? Galeata, masa, indatoririle de femeie… Plus ca…,,E al meu?”
In mintea ei apar o groaza de intrebari, dar doua sunt esentiale:
1. Parca nu se uita nimeni la mine, asadar cine sa se culce cu mine?
2. A uitat ca se mai culca si cu mine in afara de minunatele si nemaipomenitele?
Incepe iar balciul…, mai rau.
El pleaca fiindca ii repugna femeile grase, gravide, obosite si o iubeste pe Creanga careia ii place codru’ si cand vine acasa o face doar pentru ai povesti ei ce femeie e Creanga. Nu, nu divorteaza, el nu e de acord cu divortul, el e un familist convins…
Creanga…
Doamne ce femeie!
Nici nu se spala pe cap singura, se duce la
coafor…Ptiuuu, ce femeie!
Sa se duca cu ea?
A avut tupeul sa deschida gura? Lip!
In loc sa zica merci ca el se intoarce la ea…Ca-si face pomana cu sarantoaca siiii sa nu uitam scarba de starpitura, ea mai emite si pretentii. Pai daca nu o lua el cine ,,dreacu” su uita la ea…Pastele masii de femeie!”
Si ce daca se mai duce cu altele, ea e sotia…Ce mai vrea femeia asta de la el? Vrea sa-i mestece in mamaliga?
,,Pastele masii!”
Ai lui ii zic starpiturii sa se duca la ai ei fiindca al lor fiu o iubeste pe Creanga, femeia careia ii place codru’, cu parinti de seama, cu casa, masa si masina si sa nu fie si nesimtita ea, scalava, sa dea dovada de bun simt si sa se care…
Ea pleaca la ai ei, da dovada de bun simt si nu sta acolo unde nu e dorita, la tatal alcoolic, care prin aburii licorii ingurgitate o vede cu sacosele in brate si gravida si urata si proasta si se uita la mama sclavei. Atat! Doar se uita…
Mama ei? Isi pune mainile in cap si incepe sa se lamenteze ca mai bine se omora decat sa se procopseasca cu starpitura pe cap, ca uite soru-sa, frate-su, si-au gasit…, si-au facut…, au demonstrat ca sperma nobilului tata nu a fost irosita ca pe ea, pe starpitura…
O primesc totusi, isi fac pomana, ca ii vorbeste lumea, dar sa nu creada ca va sta in puf…
Nu! E gravida? Ii e rau? Asa, si? Pai daca i-a placut sa stea cu cracii in sus…Asta inseamna maritisu’!
Sa nu ii minta ea pe ei ca el a luat-o, ca a ademenit-o, ca a mintit-o, ca a abuzat-o si ca ea nici nu stia ce-i face el, ca era doar un copil, ca doar nu a fortat-o si stiu ei ca sigur i-a placut…
Ea minte, stiu ei…
I-a placut?
Nu! nu, nu, nu…
A durut-o! si acum ii e rau, tare rau…
El vine dupa ea, o iubeste pe Creanga, dar vine si ii explica ei ca i-a spus Creangai ca acu’ are o datorie, asta e ea, o datorie, a facut o greseala, s-a incurcat cu starpitura si nobil cum e isi plateste datoriile si mai e si gravida, iar el, om bun, cu suflet mare, nu o poate lasa si o ia inapoi…
Pai, ai ei sunt niste brute, o bat, asa ca o ia el, milosul, dar el are mana mai usoara si doar nu o omoara, el nu mai da asa des, el doar o lasa in casa lui si pleaca…la Creanga pleaca…
Creanga? Pai Creanga intelege situatia si ii plange lui de mila, e impresionata de marinimia si mila lui si ii spune ca ea daca era in locul lui o omora. Oricum Creanga se va duce ea la starpitura si ii va da si ea vreo doua sa inteleaga ea, starpitura, unde ii e locul, sa-si vada lungul nasului…
Ce om!
Pentru care vina merita sa moara?
Ea e starpitua, proasta si urata…, bolnava, ha, ha, ha… D’aia!
Tot ea, Creanga, se lamenteaza tutror de rautatea starpiturii, de durerea pe care o pricinuieste celor din jur si acum apeleaza la santajul sentimental, mai face si un copil sa impresioneze…
Vrea banii lui, siguuurrr, sigur…
Care bani? Ea nu vede nici un leu, ea umbla in zdrente, in pomeni, iar el in firma si apoi tot ea aduce deseori mai mult decat aduce el… Ea munceste de doua ori cat el si nu a luat nimic din ce nu i s-a cuvenit…Ea nu fura!
Naste! Naste singura, naste o fata…
Nu vine nimeni, dar puiul de om din bratele ei ii da un curaj cum nu credea nici ea ca-l are.
Fetita creste, el nu mai e cu Creanga, ea s-a plictisit si a plecat, dar e o alta, alta, alta Creanga care ii vine in casa si ii spune ca nu merita un asemenea barbat, ca sa-l lase sa plece, sa-si lase fetita pentru ca nici pe ea nu o merita si el nu poate trai fara copilul lui (de ce nu si-or face femeile astea copiii lor si sa nu mai judece pe alta cum si in ce fel isi creste copilul? Sa faca ele si sa-i creasca mai bine…El iubeste copilul? Pai unde era cand s-a nascut, cand a facut primul pas…Ah! Era ocupat…Cu ce?), ai lui o alunga, ai ei o alunga…, dar toti ii spun ca ii vor lua copilul, pentru ca nu-l merita.
CINE MERITA COPILUL DACA NU MAMA CARE I-A DAT VIATA SI CARE NU MANANCA PANA NU-I PUNE IN FATA O FARFURIE DE MANCARE COPILULUI?
Intr-o zi ea pleaca… Isi ia fetita si pleaca…
De data asta, cand el ii spune sa plece nu mai pleaca pana la vecina, mama, prietena, prietenul…, pleaca si nu se mai intoarce.
Nu mai asteapta sa-i treaca lui nervii sperand ca intr-o zi el o va mangaia ca pe Creanga, ii va faca si ei cadouri frumoase, o va plimba…
Nu, stie ca nu…
Cu o mana tine fetita cu par lung, fetita frumoasa cu ochii mari, cu o mana tine doua sacose si ajunge in fata unei institutii.
Spune oamenilor, spune celor din jur ce a patimit si ii roaga sa o ajute cu o camera undeva, dar sa poata sta cu fetita ei si atat.
Va muncii, desi e bolnava, va lupta, desi e slaba, dar fetei nu-i va lipsi nimic, iar pe fata ei nu o va bate nimeni si nu o va alunga si nimeni nu o va lasa fara mama…
Fata ei va avea tot ce nu a avut ea!
Cei din jur o privesc si unii gandesc ca ii place bautura, ca uite ce slaba e…Ca e nebuna, ca minte…
Ea isi ridica bluza si arata taieturile bisturiului ca si cum cei din jur ar intelege ca slutenia nu vine din vointa ei, vine din durere, din boala, dar cei din jur sar sa o ajuta tot sceptici…
Arata poza ei din tinerete, arata ca si ea era frumoasa pana sa treaca prin ,,Aushvitz” si spune ca daca ar fii avut bani, de mancare macar, nu ar mai fii asa slaba, dar munca…, iar in alte haine ar fi mult, mult mai frumoasa…decat toate Crengutele la un loc…
Ea arata ca sufletul ei e nepatat, doar trupul ii e schimonosit, dar…ea nu are pe nimeni sa-i arate incredere, incredere pe care a primit-o Jan Valjan al lui Hugo, dar in schimb ea are curajul si desi o doare, desi a demosntrat ca ea e buna si corecta, cinstita, ei tot o privesc sceptici.
Unul o gazduieste, dar ii spune sa nu fure, desi n-a apucat sa vada, sa stie, daca fura ori ba, apoi ii da bani, o ajuta, dupa ce a biciut-o cu vorbele suspiciunii, altul ii da bani, dar nu o poate ajuta altfel si se grabeste spre viata lui…
El, sotul, inca sotul, plange si se lamenteaza ca a fost parasit…
El o vrea, dar ea e nebuna si ii vine dorul de duca asa, degeaba…
In ochii ei sunt lacrimi ca e suspectata de alcolism, de furt, de prostitutie, de orice si doar putini oameni vad si stiu ca acolo e doar durere si disperarea de a nu mai trai cineva ce a trait ea…, de a ii fauri un viitor mai bun fiicei ei.
Alti oameni care au trecut prin ce a trecut ea o ajuta, o invata ce si cum sa faca.
Atat am invatat-o, i-am aratat portile la care sa bata, i-am dat mancarea mea din ziua aceea si ultimii bani din poseta. I-am lasat in brate poseta si nu am rugat-o sa nu plece cu ea, dar cand a coborat din masina mea am rugat-o sa fie o invingatoare si sa nu se mai intoarca la el…, indiferent de cate minciuni ii va mai spune si de data asta.
Am urcat-o in masina si am dus-o pana la… poarta viitorului si de aici s-a descurcat singura mai abitir decat altii invatati, sanatosi si era bolnava sarmana si avea un copil in brate…
Reuseste!
Acum are o camera numai a ei, acum e cu printesa ei si mi-a dat telefon sa-mi zica: sarut-mana…
Acum el vine chipurile sa-si vada fiica si cauta un alt barbat, cauta sa gaseasca ca ea fura, minte, inseala, dar nu reuseste sa gaseasca nimic si oamenii de langa ea o apara si ii spun ca el e acolo doar in interesul copilului nu sa ii mai faca rau femei care, candva, l-a iubit…
Intr-o zi, el, va gasi o alta sclava si va uita de ea…Va plange in fata ei cat de rea a fost curajoasa noastra femeie, dar curajoasa noastra e departe, numai cu fiica ei…
Pana la urma el va ramane singur, fiindca nici un om nu se naste pentru a deveni sclav, indiferent de cum arata, cum e imbracat si in e familie s-a nascut.
Ma urc in masina si plec mai departe, la alta femeie…

SECRETUL:
Cum a reusit? A avut curajul sa lupte, sa vorbeasca si nu s-a lasat…
DACA SUNTETI ABUZATE, DACA AVETI FIICE SPUNETI, VORBITI, MERGETI SI CERETI AJUTOR!
NIMENI NU MERITA SA TRAIASCA IN TEROARE, LAGARELE NU SUNT LEAGANE…
O MAMA VIE ESTE SANSA COPIILOR CA INTR-O ZI SA AIBA SI EI MAMA, SA LE FIE ALATURI, O MAMA MOARTA NU MAI ARE NICI O SANSA…
MOARTEA, SACRIFICIUL, NU E O VIRTUTE, E DOAR DOVADA DE NEPUTINTA!
Aveti exemplul femei curajoase…
Cand barbatul ridica palma ea se baga in fata lui curajoasa, sa dea, fiindca stia ca daca sta dreapta, el o va lovi si va merge mai departe, sa loveasca pe altcineva, fiindca el nu se schimba, dar chiar daca ea are trupul schilodit, are sufletul frumos si curat, iar daca fuge e mai rau ca furia lui se acumuleaya si mai bine primea dreapta ce avea de primit si apoi se termina.
Si-a dus crucea cu demnitate!
S-a gandit deseori sa moara, adevarat, dar acum cand are ,,zana” si ,,iubita” in brate nu poate sa mai gandeasca asa ceva…
Fetita ei va deveni femeia aceea pedanta si frumoasa, buna, calda, va avea carte precum mama ei nu a avut sansa, dar fetita ei va stii ca a existat langa ea tot timpul mama ei care a avut incredere in ea si care i-a spus ca va reusi orice si-a propus fiindca ea, mama, a reusit…sa-i fie alaturi.
Nimeni nu a reusit sa i-o zmulga din brate.
Fetita ei va fi ceva, va fi ca doamna buna care le-a ajutat, care conducea masina ca un barbat, care pupa mainile fetitei si avea lacrimi in ochi cand a auzit povestea lor si la randul sau, fetita, va ajuta toate femeile pe care oamenii rai, monstri cu chip uman, le-au chinuit…
Ii multumesc doamnei pentru lectia de viata pe care mi-a dat-o si i-am promis ca voi spune tuturor povestea sa… Ii multumesc ca e o invingatoare si ca pe viitor voi avea speranta sa intalnesc si alte femei care nu se vor mai intoarce la iadul de acasa si vor avea curajul sa le ofere fiicelor lor o viata decenta si linistita.
Povestea sa, e si a mea, a multora, dar eu/noi n-am avut curajul sa ies in fata, sa strig la televiziune, sa spun adevarul…
Am fii parut mahalogioace, nebune…, am fii fost…, n-am avut curaj.
Vreau sa-i multumesc tot unei femei care candva mi-a intins o mana, cea care candva mi-a spus ca sunt inteligenta, ca am darul de a scrie si datorita careia am ajuns terapeut si oarecum scriitoare, desi nu prea stiu a scrie…Cea care acum, zi de zi, ma pune sa scriu o poveste si-mi spune ca sunt cel putin un geniu…
Nu sunt! Dar sunt fericita ca pot sa stau alaturi femeilor care au nevoie doar de un indicator spre a invinge…
Ii multumesc ca a vazut darurile pe care le credeam blesteme si vreau sa-i mai multumesc si colegului meu, prietenului meu pe care l-am invatat ce inseamna asertivitatea ca apoi sa se straduiasca sa ma invete sa devin asertiva…
Pe dumneavoastra, pe cei din jurul nostru, am sa vă rog sa nu mai fiti nepasatori cand vedeti durere si sa va bucurati si sa multumiti parintilor vostri, sa-i multumiti Lui Dumnezeu daca ati avut sansa sa aveti o familie care v-a iubit si sustinut, dar daca sunteti totusi rai, daca nu puteti sa fiti buni si umani, daca nu puteti trece pe langa durere fara sa radeti de durerea unui om, fara sa nu umiliti si raniti, macar fiti numai nepasatori si nu mai loviti. Atunci si numai atunci va rog frumos sa fiti nepasatori!
Nu aruncati cu pietre intr-un om, intr-o femeie care poate ca nu e frumoasa, poate ca nu e desteapta, poate ca e oarba, schioapa, retarda, saraca, dar asta nu o face sa fie inferioara si sa credeti ca merita o asemenea soarta si pe langa handicapul pe care il are o mai loviti si voi…
Oricare dintre voi putea fii in locul ei, si stiti, ea nu a ridicat palma si nu a facut nici un rau, nimanui.
Ea va este superioara in tot…
Ce ati fi facut daca va nasteati in locul ei?
Secretul ei e curajul.
Dar al vostru?
Psiholog,
Gabriela Nita

http://www.youtube.com/watch?v=HaJug-QBKVM

Fiecare fila din calendar cade dimpreuna cu disperarea ca pierdem in lupta cu timpul!
Cum ar fi daca ne-am trezi in fiecare dimineata cu gandul deschis spre lumina, spre speranta, spre iubire si caldura, spre copilul din noi? De ce nu ne-am folosi macar o secunda pe zi dreptul unic al libertatii de a alege fericirea sau non-fericirea, iubirea sau ura, compasiunea sau indiferenta?! Se spune ca atunci cand apare pe cer curcubeul, inseamna ca Dumnezeu si-a intors fata spre noi.De ce nu ne-am acorda aceasta bucurie si nu ne-am intoarce fata spre noi, dupa fiecare lacrima care ne-ar putea brazda fata?De ce sa nu incepem fiecare dimineata cu un mic univers pastelat?Cred ca ar trebui ca fiecare zi sa fie declarata ziua copilului!
Sa nu asteptam 1 iunie ca sa ne revendicam dreptul nostru la copilarie!
Ar fi foarte potrivit sa lasam falsa pudoare la o parte si sa descatusam toate emotiile noastre ferecate in noi, sa exersam iubirea pentru copilul adormit din noi ca sa putem fi mai indemanatici fata de proprii nostri copii.Sa nu incercam sa le retezam aripile cand incearca sa ne schiteze drumul lor spre viitor, sa privim cu ochii larg deschisi lumea ce va veni asa cum e oglindita in privirea lor caci acela poate fi un timp construit de ei, atemporal, aspatial, binecuvantat-atata timp cat nu-l “agresam” noi cu neincrederea ca ar mai putea fi ceva bun.
Azi dimineata m-am trezit cu gandul indreptat spre copilul meu.Ma gandeam si zambeam.Eram mandra si ma pregateam pentru ziua in care mi se va face atat de dor de el incat il voi suna si ii voi spune”te iubesc si mi-e dor de tine, zboara puiule si-ti voi urmari drumul cu sufletul fara vreun gand de a te intoarce din el”.
Poate ca nici macar el nu mai e copil.Poate ca a iesit ca fluturele din larva, cu 2 zile inainte de a fi iar copil.Daca e sa intorc in urma timpul, fiecare “minune” a implinit-o cu 2 zile inainte de ziua lui…a invatat sa mearga cu 2 zile inainte de a face 1 an, a vorbit cu 2 zile inainte de a face 2 ani…
Probabil ca am vrut sa preiau aceasta schimbare ca sa se poata bucura de aceasta stare de tinerete in copilarie!
Ar fi superb daca ar fi adevarat!
…O sa va intrebati de ce m-am grabit, de ce am scris aceste randuri cu..2 zile inainte de ziua oficiala a copilului?!
Poate ca am “alocat” cate o zi fiecarui brat pe care vreau sa-l intind spre protectie catre fiecare copil din aceasta lume, caci dintre toate genurile de iubire aparute,perindate de cand s-a creat minunea numita “OM” cea mai binecuvantata este iubirea fata de copil.
Dedic intregul meu registru emotional tuturor copiilor acestui pamant.
 
Cu toata dragostea,
 
Oricare dintre noi…

Irena

Sunt o picatura din marea creatie ce poarta semnatura anonima a lui Dumnezeu. Anonima pentru ca il simtim, il purtam fara a-l vedea, chiar uitandu-l de multe ori, asa cum facem cu parintii nostri-ne aducem aminte de ei la greu-, cu copii nostri-ne aducem aminte ca-i avem numai cand suntem pe cale sa-i pierdem. Ma numar si eu printre cei care a simtit gustul amar al frustrarilor,indulcit de fiecare data de increderea ca intr-o buna zi, la capatul unui lung drum de suferinte, voi fi invadata de lumina. Ma numar printre cei care au luptat, lupta in continuare si se autocunoaste spre a intelege, spre a accepta mai usor ce e in jur dar mai ales pentru a actiona.Asa ca ofer aceste cateva randuri pentru a schita un posibil istoric al starii de sanatate al fiecarui invid-cazuistica, efecte, solutii…La inceput a fost starea de verticalitate! Pe urma, a fost durere. S-a strecurat, incet, incet si pentru ca am vrut sa-i sting sunetul, am lasat corpul sa-mi fie invadat de tensiune-incet, incet, pe nesimtite, pana cand totul s-a curbat sub povara tacerii. Acesta e trecut. Un trecut insa care nu se lasa ignorat.Imi striga de peste tot, din toate colturile, ca sa-l pot elibera! Incerc sa-l recreez intr-un viitor pastelat, fara a-l trece prin prezent. Ma intreb de ce nu pot atinge viitorul?! E simplu! Trebuie sa invat sa-mi creez prezentul.Am invatat sa transform aproape orice frustrare in vizune, orice durere in iubire, orice neindemanare in creatie, dar toate aceste din urma poarta acelasi strigat mut al durerii! Voi incerca sa profit de capacitatea mea de disociere si voi incerca sa ies,macar o ora pe zi, din blocul compact pe care-l fac eu dimpreuna cu marea mea iubire pe care o port, dimpreuna cu marea mea nevoie de iubire,sa trec un pic in viitor-nu singura,ci cu iubirea alaturi,pentru ca numai ea poarta sunetul care sa-mi calauzeasca pasii.Numai asa as putea accepta distanta, numai asa as putea intelege nevoia de autoaparare a celor care incearca sa-mi redea speranta, numai asa ii voi putea auzi, fara sa mai simt durere.Si abia apoi, as putea reintra in acel bloc dimpreuna cu caldura pe care mi-as da libertatea sa o simt! Poate, nu stiu insa daca as fi atat de inteleapta! Sau poate numai speranta reluarii pasilor de dans de-acolo de unde a incremenit timpul, mi-ar ascuti toate simturile si m-ar purta intr-un timp care ar accepta deopotriva trecutul, prezentul si viitorul, le-ar armoniza intr-o linie  a orizontului.Si poate ca atunci cand aceasta linie ar fi desenata, corpul meu ar capata o verticalitate naturala, suplete ca toata iubirea pentru tot ce ma inconjoara sa curga lin, firesc, racoritor ca un izvor de munte.Poate ca abia atunci, mana mea care a invatat sa ezite inaintea fiecarui gest, isi va regasi timid dar sigur siguranta de a modela, de a transmite incredere, atentie.Toti, mai devreme sau mai tarziu, mai mult sau mai putin, suntem impiedicati de a fi noi insine, de a putea fi utili. Asa ca nu a le da speranta ca isi vor putea vedea suferintele fizice ii poate motive pe cei din jur ci proiectarea unui viitor in care sa se regaseasca constituie miza cea mare a “visului” meu pe care mi-l doresc cat de curand realitate! 

Irena

Dintr-un registru - il credeam noi canva perfectibil - al emotiilor,ne-am trezit intr-o lume pictata numai in alb si negru. Suntem produsul propriilor noastre contrarii! Am trait s-o vad si pe-asta! Curentul de cautare a drumului spre fericire a creat contra curentul lui - acela de sustinere a necesitatii nefericirii! Osho afirma ca fericirea nu poate exista decat in prezenta nefericirii! In cautarea mea asidua spre propria-mi formula de fericire, m-am lasat cuprinsa pana la pierdere de sine in fata logicii celorlalti! Printre o lume preponderent “oarba” am preferat sa-mi schimb si eu statusul vizual, pierzandu-ma singura in fata propriei mele nesigurante de sine ..Si m-am pomenit in fata disparitie singurului mod al meu de manifestare a emotiilor-dansul! Cand iubirea dispare, dispare muzica, dispare dansul.E ca un ecou care se intoarce singur la tine sub forma de cioburi! Ranesc in loc sa provoace bucurie! O emotie puternica transmisa intr-un spatiu plin de stanci se sparge de ele si se intoarce sub forma de aschii.Lasa urme adanci! DOR!…Ce mai dor! Si atunci, e nevoie de o luminita in departare care sa absoarba sunetul, emotia, caldura, ignorand toata rezistenta! Va avea efect de laser, oricat ar fi blocul de dur! Reteta trairii in armonie intre logica si emotie este proiectia iubirii de oameni imbinata cu proiectia increderii in sine asupra fiecaruia dintre noi si ne vom trezi intr-o adevarata cascada de culoare, sunet…in care fiecare picatura de apa are forma ei, istoria ei, codul ei…si numai impreuna pot purta mesajul iubirii universale!
Ar trebui sa renuntam la orice terapie in favoarea creativitatii, numai asa am putea crea o imagine vie a luminii din noi!
Curaj!
Nu e nici o utopie!
E doar un joc, un exercitiu!

Cred ca trebuie facut ceva pentru a proteja noua generatie impotriva propriilor lor emotii negative! Este absolut groaznic, dureros, revoltator, frustrant sa vezi ca s-a pornit o adevarata avalansa de sinucideri. Nu mai avem timp, nu mai stim cum sa ne oprim un pic din ale noastre ca sa le alinam durerile lor! Chiar trebuie sa-i bagam pe ei la inaintare ca sa ne punem de acord cu necesitatea din cand in cand a primenirii populatie?!
Cred ca trebuie sa ne intoarcem din nou fata spre ei, spre responsabilitate, spre iubire, intelepciune si intelegere si impreuna sa putem depasi toate incercarile pe care se pare ca orice inceput-de secol, de globalizare, de integrare le atrage dupa sine.
Decat sa dezvoltam o campanie de blamare a varstei de 16,17,18 ani mai bine sa le dam ocazia sa ne spuna , sa ne povesteasca, sa ii ajutam sa-si transforme solidaritatea lor de generatie in sprijin real-moral, creativ.
Sunt prea FRUMOSI, prea SENSIBILI, prea VALOROSI ca sa ne putem permite slabiciunea de a-i pierde in masa…caci odata cu ei ne vom pierde si noi.

Irena

De la început vreau să lămuresc un lucru, acela că în această scriere nu voi încerca să fac mari şi noi descoperiri, să vin cu lucruri nemaiauzite şi nemaiîntâlnite. Este o chemare spre meditaţie, spre introspecţie, spre întrebări prăfuite, spre atingerea unei corzi interioare, care, poate la mulţi, de mult nu a mai vibrat. Dacă voi auzi un sunet cât de slab, dacă voi simţi o vibraţie cât de mică, voi fi fericit şi mulţumit. Scopul va fi fost atins.

Ce este începutul şi ce este sfârşitul? Un sfârşit poate fi un nou început şi un început poate să fie un viitor sfârşit. Oamenii în stima lor de sine, în echilibrul lor intern, au nevoie de succes, de confirmare a valorii şi fug, se feresc le este teamă de eşec, de ratare, de pierdere. Când un lucru nu iese cum şi-au dorit înseamnă că alegerea nu a fost corectă sau calea a fost greşită; înseamnă că au greşit undeva şi deci, au eşuat, au înregistrat un eşec. Eşecul este cu atât mai dureros şi mai puternic resimţit atunci când investiţia emoţional afectivă a fost mare. Iar dragostea înseamnă un univers de emoţie, înseamnă cerul şi pământul înseamnă aerul respirat, înseamnă motivaţia vieţii. Se spune că dragostea este întipărită genetic în oameni, că oamenii de la naştere şi până la moarte vor iubi şi vor fi iubiţi. Este adevărat că în viaţă sunt mai multe feluri de a iubi, de a te îndrăgosti. Este dragostea dintre copil şi părinţi, dragostea dintre fraţi, dragostea de frumos, de meserie, iubirea de sine şi puteţi adăuga din experienţa fiecăruia un alt fel de dragoste sau iubire. Dar, niciuna nu este mai puternică, mai sfâşietoare, mai disperată şi totuşi magică, înălţătoare decât dragostea bărbatului pentru femeia iubită, care nu poate fi egalată decât de dragostea femeii pentru bărbatul iubit. Ce este dragostea, de unde apare ea şi cât durează? Ce este omul, de unde a apărut şi cât va exista el pe Pământ? Ce este Dumnezeu, unde este şi cum ne influenţează? Nimeni nu poate răspunde la aceste întrebări, nu poate decât să piardă timpul, să piardă clipe importante din scurta sa viaţă în a săpa după izvorul cunoaşterii, într-o stâncă seacă. În loc să încercăm să-l aflăm pe Dumnezeu, mai bine să-l găsim în noi, prin credinţă şi dragoste. În loc să analizăm dragostea, să o cuantificăm, să identificăm motive, motivaţii pentru ea, mai bine o trăim la intensitatea pe care ea o cere. În momentul în care încerci să-l găseşti pe Dumnezeu cu mintea, cu logica, cu gândirea, eşti pe o cărare greşită care te duce tot mai departe de El. La fel şi în dragoste. Atunci când se încep analizările sentimentelor proprii sau mai rău ale celuilalt (unul iubeşte şi celălalt se lasă iubit), când se începe o cântărire şi comparare a intensităţilor cu care iubeşte fiecare (eu îl/o iubesc mai mult), când se caută motivele pentru care se întâmplă ce se întâmplă (e frumos/ă, e deştept, îmi dă siguranţă, e puternic), atunci este începutul sfârşitului. Atunci dragostea se clatină în faţa logicii. Atunci Descartes se va trezi şi va exclama „Cogito ergo sum!” Dar omul, pe lângă o persoană logică, dotată cu gândire, este în primul rând o persoană spirituală, emoţională. Şi noi ca psihologi, trebuie să veghem ca această latură a sa să fie sănătoasă şi echilibrată. Dacă omul în viaţa lui nu a spus măcar o dată „Iubesc deci exist!”, înseamnă că nu şi-a trăit viaţa.

Dragostea transcende peste generaţii. Dragostea îşi lasă amprenta asupra personalităţilor în formare. Am spus dragostea dar la fel şi absenţa ei. Copilul, încă din primii săi ani de viaţă (cele mai recente informaţii spun că încă din viaţa intrauterină) va etala nevoia sa uriaşă de a fi iubit, de dragoste. Un copil crescut în palate reci lipsite de dragoste va deveni un adult a cărui privire va fi de gheaţă, a cărui respiraţie va fi un crivăţ, a cărui exprimare a dragostei va fi cel puţin stângace.
Dragostea nu se poate învăţa din cărţi, nu se poate învăţa de la alţii. Dragostea trebuie trăită, trebuie aclamată şi exprimată. Ce dragoste este atunci când se aude „nu şti că te iubesc?”, „nu vezi câte fac pentru tine?”

Dragostea este resursa atomică a sufletului. Atunci când omul este atins de radiaţia dragostei, este cuprins pe dinăuntru de o căldură vie, de bine, de o agitaţie creativă, îl face să simtă viaţa la maxim, în fiecare respiraţie, în fiecare bătaie a inimii. Această radiaţie interioară răzbate şi în exterior. Răzbate prin toţi porii, dar mai ales prin ochi, prin porţile sufletului. Un om îndrăgostit se transformă, are loc o reacţie la nivelul sufletului care implică şi trupul şi mintea. Devine frumos, devine bun, generos, altruist, vrea să dea din fericirea lui, tuturor celor din jur, tuturor care sunt deschişi să o vadă şi să o accepte, vrea să-i primească pe toţi în fericirea lor. Este asemeni momentului biblic al schimbării la faţă. Lumea îl vede dar nu-l recunoaşte pe cel de altădată, acum fiind învăluit într-o lumină cu totul şi cu totul diferită şi specială.

Dragostea nu poate fi descrisă în cuvinte. Ea există, se manifestă, se naşte şi moare. Ca orice lucru care se naşte, care are un început, are şi un final, un capăt o moarte. Dar oare moartea dragostei înseamnă sfârşitul? Oare moartea dragostei înseamnă un eşec? Moartea dragostei înseamnă păreri de rău? Moartea unei iubiri vesteşte deschiderea spre o altă iubire, diferită de cealaltă (Dragostea a murit, trăiască dragostea!). Este un eşec că nu ai putut să o ţii în viaţă? În dragoste este nevoie de doi. În dragoste există un foc care trebuie întreţinut, un foc care dacă este o torţă va transforma totul în scrum, dacă este prea slab, se va stinge. De aceea, păstrarea focului, a intensităţii lui, este un mare secret, este o artă, ARTA REGALĂ.
Să nu uităm nici o clipă strigătul de disperare: Eli, Eli, lama sabahtani! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?). El ne arată că suntem oameni, nu roboţi sau mai rău inteligenţe artificiale, că avem momente de slăbiciune, de disperare, că putem suferi, dar, cu toate acestea, nu poţi fugi de viaţă, de dragoste, de iubire.

De ce alchimia? Este o sinteză de înţelepciune, un adevărat univers integrativ de perle adunate din marile oceane de cunoaştere ale întregii lumi. Asemeni perlei care se naşte dintr-un biet fir de nisip, la fel şi cunoaşterea lumii şi a universului pleacă de la un biet om trecător, asemeni unei comete, pe cerul istoriei.
Alchimia este o adevărată filozofie de viaţă, este un proces de transformare, este o dorinţă de ascensiune, de desăvârşire a naturii umane. Este una din căile pe care omul vrea să ajungă OM. În ea este armonizat un trecut vast de cultură, filozofie, magie şi mistică, precum acele perle înşirate într-o armonie perfectă într-un colier de preţ, un colier pe care alchimistul îl poartă la gâtul său precum un adevărat rege. Începutul acestui trecut, dacă îl căutăm, vom avea surpriza să-l regăsim într-un cort din piele de animal, cort al unui batrân şaman siberian, sau într-o sală unde barbaţi greci se întâlneau cu Pythagora, Empedocle, Heraclit, Platon, Aristotel, sau într-o sinagogă unde cei prezenţi studiau tainele kabalei, sau poate în Egiptul antic, într-o piramidă, alaturi de preoţi şi faraoni care aşterneau marile cărţi hermetice, sau poate în China antică, unde sursa mişcării, deci a vieţii era yang-yin, cald-rece, lumină-întuneric, bărbat-femeie.
În acest punct am identificat de fapt centrul mandalei, al universului, al existenţei omenirii: bărbat-femeie.
Degeaba există stele şi constelaţii dacă nu este cine să le privească, degeaba există alfabet şi numere dacă nu este cine să le folosească, degeaba există viaţă dacă nu este cine să o trăiască.

Ce este o floare fără un suflet care s-o admire?
Ce este un suflet fără o floare care să-l anime?

Originea sau sursa vieţii umane pe această planetă este controversată şi ţine de credinţa personală a fiecăruia. Dar odată apărută, menţinerea ei, fără nici o îndoială, este dată de bărbat şi de femeie.
Când vorbim despre barbat şi femeie, despre cuplu, despre viaţă, nu putem să nu ne gândim şi la cel mai măreţ sentiment care se naşte între doi oameni, DRAGOSTEA.

Psiholog Daniel Cristea

Platon descria dragostea ca fiind “dorinţa de a dobândi binele pentru vecie”. Şi tot el descria momentul înfloririi dragostei: “ori de căte ori făptura omenească se apropie de frumos, ea se înseninează şi se destinde, bucuroasă şi zămisleşte şi dă naştere. Unirea bărbatului cu femeia este zămislire. Şi unirea aceasta este un lucru divin şi chiar se poate spune că însămânţarea, sarcina şi naşterea sunt, în viaţa fiinţelor pieritoare care suntem, o formă a nemuririi. Dar acestea nu se pot petrece întru nepotrivire, iar între divin şi urât nepotrivire este, potrivirea cu divinul este numai a frumosului.“
Dragostea este un adevărat fenomen, este o stare care produce transformări. Datorită intensităţii trăirilor, a fericirii, a visării, s-a scris şi se scrie mult şi multe despre ea. Este poate cel mai cântat şi mai evocat în scrieri sentiment, trăire, eveniment din viaţă. Alături de naştere şi moarte, dragostea este unul din lucrurile sigure din viaţa omului. Nici nu vreau să îmi închipui că a existat, există sau va exista un om pe acest pământ, al cărui suflet să nu fi fost atins măcar pentru o clipă de suflul dragostei, că nu a respirat măcar o dată prin persoana iubită, că nu şi-a simţit inima bătând în piept cu aşa putere de parcă încerca să-l spargă, să iasă şi să intre în pieptul celuilalt, să se contopească cu inima lui. În acest punct se poate atinge un alt mit platonician, cel al androginului, unde întâlnim cele trei categorii de oameni din trecut: femeia, bărbatul şi barbatul-femeie sau androginul. M-am întrebat de ce bărbatul-femeie şi nu femeia-bărbat. Şi am înţeles despre ce vorbea Socrate atunci cînd amintea de frumuseţe. Feminitatea picurată în bărbat, îi aduce o frumuseţe aparte, o sensibilitate puternică, o putere gingaşă, asemeni corzilor de la o harpă, tari, oţelite, rezistente, dar în acelaşi timp ele pot vibra suav şi subtil dar totuşi atât de complex, încât atingerea lor să fie o adevărată odă a bucuriei. Femeia-bărbat? Femeia care prin masculinizare îşi pierde o parte din feminitate. Pierde o parte din feminitate? Nu! Pierde un dar de nepreţuit. Nu există o parte din feminitate. Feminitatea este un întreg aşa cum o ai. Ea trebuie preţuită ca un tot şi sub nici o formă ştirbită. Feminitatea este asemeni unei oglinzi de cristal. În momentul în care ai ciobit-o, ea nu va mai reflecta niciodată acea imagine pură. Încercând o concluzie intermediară, feminitatea este sursa frumosului.
Revenind la mitul androginului, putem să descoperim dragostea din această perspectivă: “trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tânjească după cealaltă şi să se împreuneze cu ea: cuprinzându-se cu braţele şi ţinându-se strâns împletite din dorul de a se retopi într-o singură fiinţă, începuseră să piară de foame şi, îndeobşte, de neputinţa de a mai face orice altceva, pentru că niciuna nu voia să facă nimic fără cealaltă. (…) Aşadar , din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, DIN DOI, SĂ REDEVENIM IARĂŞI UNUL, şi aducându-i astfel firii omeneşti tămăduire.”

În acest moment de căutare şi de dragoste-dorinţă este foarte important să încercăm să aflăm raspuns undeva în adâncul sufletului la întrebarea de temelie a piedestalului pe care s-a ridicat dragostea: îl iubesc fiindcă îl doresc SAU îl doresc fiindcă îl iubesc? Un posibil răspuns corect l-a sugerat acelaşi Platon în miturile sale: “Când norocul (Cicero ar spune destinul) scoate în cale cuiva, propria jumătate, el este cuprins de un avânt nespus de prietenesc, de înrudire şi de dragoste, iar el şi perechea nu mai vor să trăiască despărţiţi nici măcar o clipă. Asemenea oameni îşi petrec aşadar întreaga viaţă împreună, deşi n-ar fi în stare să spună ce anume aşteaptă unul de la celălalt. Pentru că nu pare că doar plăcerea de dragoste îi face să se caute cu atâta patimă şi cu atâta bunăvoie unul pe altul. Ba chiar se vede limpede că sufletul amândurora este cuprins de o altă dorinţă, pe care n-o pot rosti desluşit, ci doar o bănuiesc şi încearcă s-o destăinuiască. Să presupunem că, în timp ce se află îmbrăţişaţi, ar veni la ei Hefaistos, cu uneltele sale şi i-ar întreba: - Ce aşteptaţi oare să dobândiţi unul de la celălalt?- şi neştiind ei ce să răspundă, i-ar întreba din nou: - Tânjiţi, nu-i aşa, să fiţi cât mai mult împreună, să nu vă despărţiţi unul de celălalt cât e ziua şi noaptea de lungă? Dacă asta doriţi, sunt gata să vă îmbin şi să vă topesc într-o singură fiinţă, pentru ca, din doi câţi sunteţi acum, să deveniţi unul singur şi, câte zile veţi avea, să trăiţi laolaltă o singură viaţă, iar când va fi să muriţi, să muriţi de aceeaşi moarte şi să rămâneţi tot unul, nu doi, chiar acolo, în Hades. Aşadar gândiţi-vă bine dacă aceasta vă este dorinţa şi dacă o asemenea soartă vă este de ajuns. – Ştim care ar fi răspunsul lor: nici unul n-ar spune nu, ci, dimpotrivă, s-ar arăta dornici să dobândească ceea ce este tocmai cea mai vie dorinţă a lor, îndelung resimţită, dar niciodată limpede şi răspicat rostită, aceea ca îmbinându-se şi contopindu-se, să devina, din două, o singură fiinţă, căci vechea noastră făptură, aşa cum am descris-o, era un întreg. Iar DRAGOSTEA nu este altceva decât un nume pentru dorinţa noastră pătimaşă de a fi din nou ÎNTREGI.“

Să nu uităm nici o clipă că personalitatea umană nu este înnăscută, ci ea se construieşte, clipă de clipa, ceas de ceas, zi de zi. Constructorii cei mai importanţi din viaţa unui copil (viitor adult), sunt părinţii săi. Atenţie dragi adulţi la Platon şi la al său mit al peşterii!!! Copilul este un adevărat radar emoţional. El percepe la un nivel foarte profund şi subtil o relaţie, o emoţie sau alta. Dacă el nu va simţi dragoste între părinţi, dacă el va observa un anumit fel de comportament afectiv între părinţi, dacă el nu va fi martor şi părtaş la sărutări, îmbrăţişări, zâmbete şi cîntece ale inimilor, va fi asemeni celui din peşteră, obişnuit cu o lume falsă, artificială, o lume a umbrelor şi proiecţiilor, proiecţii probabil aduse de părinţi din propria lor familie. Nu vor fi în stare să suporte strălucirea, lumina puternică a soarelui vieţii care este DRAGOSTEA. Soare care luminează şi încălzeşte sufletul. Atunci când va întâlni dragostea, va fi orbit şi nu va mai vedea nimic. Va strânge ochii de durere şi va fi neputincios în a se bucura de ea. Dacă nu va fugi, îi va trebui timp să se obişnuiască cu această lumină, să ajungă să se bucure de ea. Şi va simţi o dorinţă nestăvilită să se întoarcă în peşteră, la părinţii lui, la fraţi şi surori, să le împărtăşească adevărul, să le vorbească despre lumină, despre dragoste. Dar el nu va fi înţeles niciodată, nu va fi acceptat astfel, acolo, în tărâmul umbrelor. Dragostea nu poate fi evocată, povestită, descrisă. Nu se poate învăţa prin imitare. Dragostea se simte, se trăieşte, este o experienţă personală. Această coborâre în peşteră şi urcare spre lumină, văzută ca o evoluţie, ca o purificare este legat de alchimie, prin maxima-acronim V.I.T.R.I.O.L. (Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem) – Cercetează Adâncurile Pământului şi, Purificând, vei Găsi Piatra Ascunsă – această evoluţie, schimbare, nu poate avea loc decât spiritual, printr-un efort personal de a reuşi să cobori în peştera din tine, să iei contact cu umbrele de acolo şi să reuşeşti să te purifici spiritual, obţinând astfel piatra filozofală, care va duce la sănătatea, bogăţia şi nemurirea sufletului.
Opera alchimică sau Arta Regală este în acelaşi timp şi în paralel un experiment realizat cu substanţe şi corpuri fizice şi un proces de transformare psihică a alchimistului.

În alchimie, ca şi în psihoterapie se utilizează într-un mod absolut minunat simbolul, metafora, alegoria, analogia, unelte cu ajutorul cărora se croieşte drum spre sufletul omului.
Unirea contrariilor este un punct de referinţă în filozofia chineză si la fel în alchimie. În opera alchimică, această unire are o conotaţie în special sexuală. Piatra filozofală este urmarea firească a unirii principiului masculin (Sulf, Soare, Rege, Marte) şi a celui feminin (Mercur, Luna, Regina, Venus). Dar cea mai mare importanţă o are acest moment de găsire a materiei prime, purificarea ei, unirea contrariilor şi obţinerea androginului, după care păstrarea acestui compus în condiţii optime de temperatură şi umiditate pentru a trăi şi a se dezvolta, pentru a se obţine în final piatra filozofală.
Soarele şi luna, Regele şi Regina se contopesc şi vor fi păstraţi în Oul filozofic, un vas de sticlă, rotund, care va fi introdus în athanor (un cuptor), unde va fi încălzit moderat ca într-un incubator şi pe lângă aceste condiţii fizice externe, pentru reuşita operei vor mai contribui rugăciunile alchimiştilor.

Ce element poate fi mai integrativ decât dragostea? Şi-n acelaşi timp mai dezintegrativ? Când iubeşti vrei să ştie toată lumea, ţi se vede în ochi, în tot corpul. Vrei să se bucure toţi cei din jur de bucuria ta, dar în acelaşi timp ai vrea să fi tot timpul cu persoana iubită, să nu te desparţi de ea zi şi noapte.
Dragostea este definită de fiecare după cum o simte, personalizat asemeni fiecărei persoane de pe pamânt, în unicitatea ei. O descriem ca trăiri, emoţii, sentimente, gânduri, nevoi, dorinţe. Dar cum o definim? Poate fi definită? Este asemeni lui Dumnezeu, nu poate fi definită. Ea exista şi atât. Este o trăire unică, incomparabilă cu nici o alta, este ceva care sper că a existat cel puţin o dată în sufletul fiecărui om de pe pamânt. De aceea, unii au bani, alţii nu, unii sunt bolnavi, alţii sănătoşi, dar alături de naştere şi moarte, lucruri prezente de la sine în viaţa oamenilor, dragostea este o altă realitate.

Ce este naşterea?
O bucurie fără a avea idee ce urmează.
Ce este moartea?
O tristeţe fără a avea idee ce urmează.
Concluzia este una singură:
În faţa necunoscutului, bucuria şi tristeţea sunt relative.

Psiholog Daniel Cristea

Internetul, acest spaţiu virtual dar totuşi atât de real, spaţiu securizant la adăpostul căruia, sub anonimat, sub pierderea identităţii, sentimentele ies la suprafaţă nestăvilite, în cea mai pură stare, nealterate de cenzuri neîncredere, ruşine.
Internetul, acest prieten universal şi vast. Internetul – o tastatură şi un ecran în spatele căruia te poţi simţi în siguranţă asemeni unui loc preferat, unde te duci cu plăcere, unde te simţi bine şi ocrotit.
Pentru a completa imaginea, în această eră a comunicaţiei electronice (care înlocuieşte, din păcate, tot mai mult comunicarea directă, faţă în faţă), nu puteam omite discuţiile despre dragoste, iubire, care au loc în grupurile şi camerele virtuale de discuţii reale. La adăpostul anonimatului, găsind un mediu securizant, sunt capabili să dăruiască din preaplinul lor de sentimente şi emoţii. Veţi fi martorii unor sentimente pure, clare, verbalizate într-o adevărată poezie, o adevărată melodie uneori tristă, alteori melancolică. Citind următoarele rânduri veţi atinge sufletul unor tineri, poate adolescenţi, poate maturi, nu vom putea şti niciodată, fiindcă dragostea nu cunoaşte vârstă, iar unul din efectele ei este întinerirea. Le mulţumesc acestor anonimi pentru rândurile aşternute, pentru poezia din sufletul lor, pentru sinceritatea şi disponibilitatea de care au dat dovadă.

1. Eu mi-am dorit să întâlnesc marea dragoste a vieţii mele şi acum o trăiesc, dar nu ştiu dacă să mă bucur sau nu. Pentru că bineînţeles nu e totul perfect. Deşi îmi este împărtăşită, există totuşi obstacole! Şi totuşi nu-mi doresc să se sfârşească această dragoste… poate pentru că am aşteptat-o o viaţă. Cei din jurul meu poate nu mă înţeleg aşa că sunt hotărâtă să fac totul de una singură. Chiar dacă sufăr, dragostea mi-a dat aripi, m-a făcut să am încredere în mine, m-a făcut să văd viaţa cu alţi ochi. Mă simt privilegiată pentru că sunt iubită, chiar dacă trebuie să plătesc un tribut. Oricum viaţa mea de până acum a fost formată dintr-un lung şir de sacrificii. Puterea dragostei mă face să mă simt totuşi o învingătoare. Am învăţat să iau ce pot din viaţă, să trăiesc momentul, ştiind că nimic nu e veşnic. Nimic nu mă poate determina să nu mai iubesc… absolut nimic.

2. Viaţa… nu e aşa cum ne-o dorim, nu va fi niciodată. Nu vreau să renunţ la clipele noastre de fericire, atâtea câte au fost, nu vreau să renunţ la noi, nu vreau să ramână numai un gol pe care nu voi reuşi niciodată să-l acopăr cu altceva sau cu altcineva. Aşa cum am reuşit să fim împreună, aşa cum ne-a fost scris să fim, atât de puţin sau atât de mult cât am putut să ne oferim, pentru mine a fost o mângâiere, o mângâiere mai mare decât îţi poţi imagina că poate să existe pentru sufletul unui om care nu avea nimic…Ai fost alături de mine, am fost alături de tine, am fost amândoi la un moment dat. Nu am vrut să mă mai gândesc la lumea care ne înconjura, la tot ce era în viaţa ta, la tot ce fusese în viaţa mea… Nu îmi închipuiam că voi reuşi să trăiesc tot ce am trăit cu tine, tot ce am putut să iau de la tine şi tot ce am putut să-ţi ofer…Îţi mulţumesc, în sufletul meu îţi voi mulţumi mereu pentru că ai fost alături de mine. Nu ştiu cum s-a întâmplat să apari în viaţa mea în acele clipe, nu ştiu din ce motive ai rămas cu mine, dar ai fost alături de mine atunci când nu a fost nimeni altcineva…Am apreciat, iubitule, am apreciat tot ce ai reuşit să faci pentru noi, tot ce ai putut să faci ca să ne simţim bine şi aş vrea să fie în continuare tot aşa. Nu ştiu de ce nu se mai poate, nu ştiu de ce eşti uneori atât de rece… Ştiu un singur lucru: am fost numai cu tine, ţin şi acum enorm la tine, cu toate că am zis că nu o voi mai face niciodată, însă, din partea mea aşa a fost să fie. N-aş vrea să ne despărţim, n-aş vrea să uiţi că am existat vreodată în viaţa ta, în gândurile tale, în visele tale… Chiar, de când nu m-ai mai visat… zile, săptămâni, luni…? Când mă gândesc cât de bine ne-a fost şi când îmi dau seama cât de bine ar putea să ne fie dacă ai lăsa la o parte nişte lucruri care vin din altă parte parcă şi nu de la tine…Iubitule, vreau să fim împreună, vreau să fim noi doi aşa cum eram odată, aşa cum încă mai suntem, aşa cum am putea fi… tu lângă mine… eu lângă tine…

Psiholog Daniel Cristea

3. Atunci ce a fost? Tot ce ai spus, tot ce ai făcut, tot ce am trăit împreună? Ce a fost? Nu ai avut sentimente, nu ai trăit, nu ai iubit, nu ai simţit? Nu vreau nimic… nu mai simt nimic! Fug de sufletul meu sărman… fug de mine, duc o lupta… o lupta cu mine… cu inima mea! Am obosit să fiu cu tine, să cerşesc iubire, să fiu cu tine… şi tot timpul acesta să aflu că tu n-ai simţit nimic… Şoc! Nu pot să cred că încă îţi simt lipsa, după tot ce ai spus. Ştiu că nu e bine! Îmi trăiesc viaţa, te caut doar pe tine, să te aud! Atât pot face până în ziua când voi putea privi în urma mea fără să-mi curgă lacrimile pe obraz. Voi putea să-ţi vorbesc… voi putea să te privesc… momentan, n-am nevoie de tine, de mila ta. Aveam nevoie de cineva cu suflet, de cineva cu o inimă în loc de stâncă… care să bată cu forţă, care să simtă ceva pentru mine! Sunt momente când avem nevoie de noi, amândoi, nevoie unul de celălat! Să nu ne pese de nimic… Te caut din nou, las iar deoparte mândria, orgoliul, trufia…Am încredrere că ceea ce simt şi ceea ce fac e real! E dureros de greu ca doar mie să-mi pese. Încă mai am încredere în tine, în noi. Nu am nimc, nu simt nimic, nu am nevoie de nimic! În jurnalul vieţii mele te simt pe tine, nopţile, dimineţile, trecut şi viitor laolaltă, durere şi fericire totodată, lacrimi şi râs… Totuşi nu simt nimic… nu vreau nimic. Durere, furie, toate mă învăluie uneori cu o sete de lacrimi! Ştiu că nu e drept, te schimbi mereu şi schimbi mereu cursul lucrurilor fireşti, de ce? Pentru că nu-ţi pasă de celălalt! Nu, nu simt nimic, nu am nevoie de nimic! Nu am nevoie de nimeni, doar de mine… vechea eu… fără tine în viaţa mea! Lupta mea să caut adevărul, mă pierd în somn, să uit ce sunt şi cine sunt, să uit că sufăr şi că plâng, să uit că am nevoie de tine, toată iubirea ce-o simt, nopţile în care nu mă laşi să dorm, să uit zilele când mi se păreau atât de scurte şi aşteptam cu înfigurare zilele senine alături de tine. Nu simt nimic, nu vreau nimic! Nu te mai simt, nu te mai ating. Şi totuşi am nevoie de tine în viaţa mea… Mă urăsc pe mine şi mă plâng pe mine, mă dezgust! Mă secătuieşti de orice putere şi nu mai simt nimic! Îmi frângi inima şi nu uita: roata se întoarce… L-aş întreba pe Dumnezeu dacă e bine să suferi? De ce atâta suferinţă, de ce atâta minciună, de ce atâta durere… inocentă lume?

4. Oricine are un suflet, mai bun sau mai rău, însă sufletul acesta suferă! Respingerile dor, nepăsarea te dezamăgeşte. Poate nu ai cerut nimic decât înţelegere, decât puţină afecţiune pe care nu aveai de unde s-o ai. Nu cred că e prea mult, n-are cum să fie. De ce în loc de această înţelegere ai deziluzii, de ce nu există o clipă de fericire pe care să n-o plăteşti cu vârf şi îndesat? Cu ce ai greşit în lumea asta? Ai vrut prea puţin, ai fost prea afectuos, prea bun cu cei din jurul tău? Asta să fie greşeala? Uneori îmi spun că unii oameni acceptă prea mult pentru o clipa de bucurie! Au simţit cu adevărat acea bucurie? Fericirea mult dorită? Da, poate au simţit. Ce şi cât au plătit în schimb? A meritat? Şi tot aşa, în timp, adunând deziluzii, supărări, clipe de suferinţă inutile, îţi dai seama la un moment dat că viaţa a trecut pe lângă tine, că ai iubire de oferit şi nu ai cui, că ai vrea să simţi alinarea unor braţe în jurul tău, că te-ai milogit pentru o vorba bună, că ai avea atâta dragoste de dat! Viaţa trece, rămâi cu nişte amintiri… frumoase… urâte… Toate se adună undeva şi le retrăieşti, ai vrea uneori să schimbi totul pentru că amintirile urâte sunt mai multe decât cele frumoase. Dar poţi? Nu, n-ai cum! Aşa a fost să fie, pentru că tu nu l-ai înteles pe celălalt, pentru că el nu te-a înţeles pe tine. Însă nu ai vrea decât să mai existe respect, recunoştinţă, încredere, devotament, loialitate. N-aş putea spune că toate acestea mai există în ziua de azi. Ai pretenţia că măcar dacă exita cineva lângă tine să-ţi fie alături, să creadă în tine, să vadă că ai un suflet frumos, că eşti capabil de orice pentru a-l face fericit. Păcat că aşa ceva nu se întâmplă şi tot alergi pe un drum presărat cu idei aiurea, cu gânduri care te strivesc, cu lacrimi amare care îţi curg pe obraz fără să vrei. Şi anii trec, viaţa se duce, amintirile, rele sau bune, vor rămâne în inima ta întotdeauna. Răutatea te va înconjura mereu, la fel ca şi indiferenţa. Într-o zi te vei întreba ce cauţi aici, ce mai speri, ce mai vrei? Cine va găsi raspunsul la aceste întrebări?

Psiholog Daniel Cristea